JOC ȘI JOACĂ

Lui Sava Henția i-a lipsit sprijinul publicului, motiv pentru care mulți dintre noi habar nu au care au fost îndeletnicirile acestui aparent anonim al picturii românești.

Artistul s-a născut la 1 februarie 1848, în Sebeșel, Alba. La 14 ani s-a dus în București unde, trei ani mai târziu, avea să intre la Școala de Arte. Tot atunci a primit o bursă de studii în străinătate. N-a stat pe gânduri și a plecat. Întâi Roma, apoi Paris (Academia de Arte), unde a făcut furori cu una dintre lucrările sale, Psyche părăsită de Amor.

În 1874, Sava Henția s-a întors în țară. A expus lucrări, a devenit profesor de caligrafie, desen și pictură. Mai mult, a fost unul dintre pictorii – reporteri de război cu care ne putem umfla în pene. Și cu toate acestea, nu o facem. Sava Henția nu este pomenit în programa școlară.

A participat la Războiul de Independență din 1877-1878 în calitate de pictor de campanie, alături de Grigorescu. Cea mai reprezentativă lucrare a sa din perioada aceasta rămâne Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmisegetusa. Despre Henția se știe că a fost surd, motiv pentru care n-a participat direct la lupte, însă le a experimentat zbuciumul războiului îndeaproape și a redat vizual un fragment din acesta.

Vizitați Mânăstirea Cernica din Ilfov, Mânăstirea Brebu din Prahova sau Biserica Adormirea Maicii Domnului din Sebeș. Acolo puteți vedea o parte din lucrările lui Sava Henția. Celelalte sunt împrăștiate prin muzee. Este vremea ca pictorul Sava Henția să devină cool.

psyche parasita de amor sava henția

Sava Henția

Sava Henția

sava-hentia-autoportret-cu-logodnica

sava-hentia-iulia-hasdeu

sava hentia secretul

sursa

Nu mulți dintre noi reușim să luăm copilăria în serios. Ca să o poți descrie este nevoie să te scufunzi în ea, în timp ce-ți lași straiele de adult pe margine. Ca să te poți înțelege ca adult, trebuie să te privești cu ochi de copil. Așa a făcut Ionel Teodoreanu.. Contemporanii lui Ionel Teodoreanu au fost împărțiți în două tabere: Unii l-au adorat, alții i-au ironizat stilul poetic, încărcat de metafore.

Pentru că „Metaforel”, așa cum îl numea George Călinescu, scria despre zmei, despre zarzări și despre Ivan Turbincă în așa mod încât părea că-și poartă mereu copilăria alături, ca pe un turban fermecat ce îi conferea puteri nebănuite. De-aici ruptura între imensul succes pe care l-a avut în fața unui public nostalgic, trecut prin vremuri tulburi și răceala pe care i-o arătau criticii literari, care nu-i puteau ierta popularitatea.

Astăzi poate că l-ar fi numit mainstream și ar fi strâmbat din nas.

Ionel Teodoreanu, autorul Medelenilor, s-a născut în 6 ianuarie 1897 și a plecat prea repede, la doar 57 de ani. Ne-a lăsat zeci de romane și memorii ce reflectă, cu fiecare sfârșit de frază, plăcerea scrisului. Aș putea găsi mii de motive ca să le citiți. Surprind mai jos doar câteva:

„Dănuț le ajunse din urmă.

– Voi…voi sunteți niște fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.

– Nu-i adevărat! bătu din picior Olguța, răzbită de insultă.

– Nici nu mai încape vorbă. Tu ești băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiță e Monica. Așa-i, Monica?

– Ba și eu! protestă Olguța… Da nu-i dau voie lui – îl fulgeră cu degetul – să mă insulte! ”
(La Medeleni)

„Dănuț se putea preface-n oricine și-n orice; putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să închidă ochii…Să fi vrut el, cât rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuț era mândru cu spaimă de puterile ascunse-n el… Odată se mâniase pe mama lui, fiindcă-l luase urechi și-l puse la colț. Închizând ochii Dănuț o omorâse…suferise…și grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuț, nici doctorul care-l știa pe de rost înlăuntru și-n afară. Sub pleoapele lui Dănuț, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toți, chiar peste tata și mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguța ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.”
(La Medeleni)

„Mi-e dor de mine cu sufletul altuia.”
(La Medeleni)

„Tu cunoşti senzaţia asta: că-i prea strâmt în tine, că n-ai aer de-ajuns? Vrei mai mult, mai mare, mai repede.”
(Lorelei)

„Câmpia e acoperită cu o risipă uriașă de boabe de cafea, arse de prăjite ce-s. Pe alocurea, copacii râșnesc croncănit.”
(Jucării pentru Lily)

„Și totuși, și totuși, pământul fulgerat de primăvară, cu țărânele lui deschise a floare, cu cerul lui răsunător albastru, cu soarele lui de aur adânc și cu aromele și suflările fulgerătoare ale vântului era fioros de frumos”
(Să vie Bazarcă)

„De ce atâtea târcoale de pisică alintată? De ce atâtea ocoluri şi ascunzişuri? De ce atâta frică şi nehotărâre? Totul era năprasnic şi simplu ca o sabie care a despicat: iubea.”
(Tudor Ceaur Alcaz)

„Dragostea e un miracol compromis de oamenii maturi şi renegat de cei înţelepţi. Poate că de asta tocmai, fiecare tânăr, când iubeşte, descoperă un miracol al lui în ceea ce pentru alţii nu e decât o formulă biologică şi o industrie poetică.”
(Tudor Ceaur Alcaz)

ionel teodoreanu citate

La nemurire, Ionel Teodoreanu!

MOMO de michael ende

Momo este numele unei fetițe slăbuțe, de cel puțin opt ani, cu părul negru prin care n-a trecut vreodată un pieptene, cu ochii mari și ghete desperecheate, aciuată de nu se știe de unde, printre ruinele unui amfiteatru italian, ca o muză a copilăriei și a bucuriei de a exista.

„Întregul timp care nu e simțit cu inima e la fel de pierdut ca și culorile curcubeului pentru un orb sau cântecul păsărilor pentru un surd.”

Câteodată nu suntem mai mult decât o ceată de oameni zgomotoși. Oameni mari, grăbiți și zgomotoși. Nu putem lua nici prânzul, fără zgomotul știrilor de la televizor. Astfel, acoperim tăcerea stingheră care s-a așternut între noi. Trăim în era libertății și posibilităților infinite, iar asta înseamnă că ar fi o pierdere de timp să ne simțim stingheriți în ea. De aceea trebuie să facem tot timpul CEVA. Să fim CINEVA. Să ajungem UNDEVA.

Dependenți de senzațiile intense, le căutăm cu febrilitate. De parcă n-am trăi suficient atunci când nu le avem. Fugim de noi – versiunea cotidiană și ne căutăm pe noi – versiunea unui Mâine ideal. Victime ale iluziei de-a păstra cât mai mult Timp pentru Viitor uităm să ne bucurăm de Prezent. Ni se pare o pierdere de timp.

Despre asta vorbește Michael Ende în Momo – unul din acele basme care îți rămân în suflet multă vreme după ce ai trecut de ultima pagină a cărții. Dacă l-ați citit, recitiți-l. Dacă nu, citiți-l și apoi dăruiți-l mai departe.

„- Spui că te cheamă Momo, așa-i?

– Da.

– E un nume frumos, dar nu l-am mai auzit niciodată. Cine ți l-a dat?

-Eu, spuse Momo.

– Tu singură ți-ai dat numele?

– Da.

– Când te-ai născut?

Momo se gândi și spuse într-un târziu:

– După câte îmi amintesc, am fost dintotdeauna.”

Trăim, așa cum se știe azi, într-o lume compusă din trei dimensiuni spațiale și una temporală. Creștem, amestecați în spațiu-timp, bombardați de vibrații infinite, prinși în acest năvod marinăresc denumit Univers, aflat într-o continuă creștere și transformare. Și trăim, așa cum se știe azi, fără să pricepem prea multe din el.

A vorbi atunci, cuiva din Ținutul Plan despre dimensiuni multiple este o misiune greoaie.

Cum să convingi o Linie că Lungimea nu e singura dimensiune care există? Cum să convingi un Punct că există și alte Puncte în afara lui, care, unite într-o infinitate, alcătuiesc o Linie? Dar cum ai putea să convingi o insulă de surzi de existența sunetelor? Există într-adevăr multiple dimensiuni, sau doar multiple moduri de-a percepe unul singur?

Acestea sunt doar o parte din întrebările și dezbaterile propuse de această poveste matematică, parfumată cu mult umor britanic, care încearcă să explice problemele unei epoci, apelând la Universul bidimensional al figurilor geometrice.

În 1884, în plină epocă victoriană, matematicianul și teologul britanic, Edwin A. Abbott, spune povestea unui biet Pătrat, cetățean onorabil al Ținutului Plan (Flatland), smuls din lumea lui desenată pe hârtie și purtat într-o aventură uimitoare care îl va schimba definitiv.

Călător în Universul Spațial din care facem parte, Pătratul cel onorabil, luminat de existența infinitelor posibilități, se întoarce printre ai lui ca un profet nebun. A le vorbi despre culori și despre perspective locuitorilor din Ținutul Plan, nu se dovedește a fi tocmai ideea anului. E ca și cum ai încerca să dezvolți ecuația culorii Albastru unor ființe „foto-insensibile”.

Jurnalul bietului Pătrat, va rămâne ca o mărturie pentru generațiile viitoare, despre cum, prin schimbarea propriei noastre percepții, putem modela Universul din noi și din jurul nostru.

Iată și adaptarea animată:
 

paul valery

Pe cel din urmă simbolist, Paul Valéry, l-am cunoscut în liceu – cel mai lung sfârșit de toamnă din viața mea care a durat 4 ani. Stătea cuminte în bibliotecă, printre alte cărți și habar n-aveam de existența lui. Cuvintele au vrut să fie citite. Urlau către mine să vin, să le privesc și să mi le tatuez pe/în creier. Cu toate că, pe vremea aceea, simțurile mele erau prea ocupate să-l rumege pe Cioran, cumva-cumva am dat de el. Și ce bine-mi pare.

Astăzi îi pomenim data nașterii pentru că nu avem ce sărbători din moment ce omul este mort. 30 octombrie 1871. Atunci s-a născut sfârșitul simbolismului în Franța sub înfățișarea lui Paul Valéry.

Deși face parte din tagma simboliștilor și lumea îl cunoaște în ipostaza de poet, Paul Valéry n-a atras prea multă atenție inițial. Îi avea înainte pe Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé (care era prietenul său apropiat), Jules Laforgue sau pe recalcitrantul cu păr verde, Charles Baudelaire și… să fim serioși! Baudelaire este inima pătimașă a simbolismului și asta nu o schimbă nici dracu’.

La 21 de ani obține o diplomă de licență în Drept la Universitatea din Montpellier. În același an, îi cade cu tronc o spanioloaică și, cu ocazia asta, trece printr-o criză existențială. Nu rămâne cu ea – cu fata -, dar se alege cu ceva mult mai valoros: pasiunea pentru literatură și pentru cunoaștere. Face parte din cercul lui Mallarmé, dar nu iasă în evidență, cu toate că, până în 1896, are două cărți publicate: Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci și Monsieur Teste.

„Fiecare viaţă, atît de personală şi distinctă, posedă, ca în străfunduri de comoară, fundamentala permanenţă a unei conştiinţe de sine stătătoare; şi cum auzul pierde, găseşte, iarăşi pierde, prin vicisitudinile simfoniei, un sunet grav şi continuu care nu conteneşte niciodată să stăruie într-însa, dar care încetează în fiecare clipă de-a se mai auzi, tot astfel eul pur, element unic şi monoton al fiinţei înseşi în lume, pierdut, găsit, iarăşi pierdut se sine însuşi, sălăşluieşte veşnic în judecata noastră; nota aceasta profundă a existenţei domină, de cum îţi pleci la ea urechea, întreg haosul condiţiilor şi varietăţilor existenţei” (fragment din Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci)

Timp de 20 de ani nu se știe nimic despre cariera lui scriitoricească. Se însoară, face copii, dar asta nu interesează pe nimeni. Toată lumea știe să facă asta. Abia în 1917 îi începe cu adevărat viața. Cu ocazia asta și Sfârșitul.

Long story short: Paul Valéry este cel care a pus lacătul pe Simbolism în literatură.

Peștele de hârtie care a învățat să înoate este o fabulă scrisă de Jonathon A. Flaum care explorează esența procesului creativ și oferă instrumente pentru a dezlănțui creativitatea. Povestea este următoarea :

 

Peștele de hârtie care a învățat să înoate Jonathon A. Flaum

Morala? Lucrurile valoroase nu se schimbă și nici nu se îndepărtează. Se însuflețesc, se revigorează, se trezesc din amorțeală.

by -
0 1778

metamorfoza kafka
Cel mai înverșunat critic al scriitorului Franz Kafka a fost criticul Franz Kafka.

”Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciu­mate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, când ridica puţin capul, îşi ve­dea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înain­tea ochilor.

«Ce s-a întâmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd.”

După care e imposibil să lași cartea deoparte.

Metamorfoza e povestea scurtă a unui voiajor comercial, Gregor Samsa, care se vede nevoit, într-o bună zi, să lipsească de la servici, dintr-un motiv care ni se poate întâmpla tuturor: se trezește preschimbat într-un gândac uriaș.

Consecința este evidentă: Gregor înceteaza să mai fie un ajutor pentru familia sa care, speriată și dezgustată, trebuie să îl suporte, să îl îngrijească și apoi să găsească o soluție alternativă pentru plata datoriilor. Tatăl se angajează ca ușier, mama brodează pentru familiile bogaților, iar sora mai mică trebuie să renunțe la orele de vioară pentru o slujbă plătită.

Parte dinamică și productivă a circuitului, Gregor se metamorfozează în elementul pasiv, depărtându-se în fiecare zi de latura sa umană, ascuns de privirile celor din jur într-o cameră întunecată, ca un secret rușinos de familie.

Fără a suferi de prețiozitate sau trufie, Kafka e, aparent, ușor de citit.

Cu toate că personajele sale centrale sunt expuse direct, în lumina reflectoarelor, ca iepurii eliberați din jobenul magicianului, aroma care predomină subtil nu poate fi negată: ceva, mult mai complex așteaptă în spatele cortinei.

Stilul său de-a transmite imagini, dincolo de cuvinte, se apropie de poezie. Și o disecție absolută a unei poezii e imposibilă, oricât s-ar strofoca profesorii noștri de literatură să ne convingă de altceva.

Cadavrele se disecă. Poeziile se simt.

Dincolo de ele, rămân simbolurile. Sugerate. Niciodată prăbușite direct. Căutarea obsesivă a perfecțiunii în transmiterea lor, după premisa: Poți sculpta un David dintr-o bucată de marmură sau poți strivi pe cineva sub ea.

Ce m-a ținut până la capăt, lângă Gregor – Gândacul, a fost curiozitatea de-a afla dacă ceea ce trăiește el se va dovedi un coșmar sau nu.

Așadar, vă recomandăm cartea lui Franz Kafka – acest autor imposibil de catalogat, care l-a influențat definitiv pe Gabriel Garcia Marquez și l-a încurajat să scrie prima povestire.

imgine via

by -
0 1972

giovanni papini citat

„Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie.” Așa își începe Giovanni Papini călătoria spre centrul Sinelui, în faimoasa carte – Un om sfârșit.

Despre Giovanni Papini se știe că a avut predispoziții spre singurătate și credințe potrivnice încă din copilărie. Este un nomad nu numai în Universul cunoașterii absolute, ci și pe tărâmurile în care și-a dus viața. Profesor și bibliotecar, un agnostic răspicat și savant autodidact, nu se cramponează într-un singur domeniu:

„Ce voiam să fac? Nu știam. N-aveam nici program, nici călăuză; nici o idee precisă. De ici, de colo, din dreapta și din stânga, în sus și-n jos. Numai să știu, să știu, să știu tot. (Iată cuvântul nenorocirii mele: totul!)(..) De altfel, întreaga mea viață de mai târziu a fost la fel – un neistovit avânt spre tot, spre univers, pentru a recădea apoi în neant sau în dosul unei grădini de zarzavaturi : o succesiune de ambiții uriașe și de renunțări precipitate.”

De-a lungul timpului, Giovanni Papini s-a implicat în tot felul de proiecte, în funcție de trăirile și convingerile interioare. A înființat, împreună cu niște prieteni, un grup individualist, a redactat Proclamația Spiritelor Libere, s-a îmbătat cu „vin, hașiș și absurdități feroce” și alături de oameni și oameni, a gândit diverse ziare: Văpaia, Devenirea, Iconoclastul.

Rebel și anarhist, a vrut să „declare război tuturor academiilor dintre zidurile unei academii”. Publicația consacrată rămâne „Leonardo”, care, „după cinci ani de eforturi, de lupte, de explorări și tentative nebunești”, și-a oprit activitatea. „Ultimul număr a apărut ca o tolbă de săgeți ucigătoare și cu o copertă de culoare sângerie, dar cu toate astea era trist și apăsător ca sicriul unui amant asasinat”.

Un om sfârșit nu este o confesiune oarecare. Este Confesiunea lui Giovanni Papini, spovedania tuturor intelectualilor măcinați de stări contradictorii și oglinda narcisiștilor bolnavi după locul din mijlocul scenei. Sinceritatea, luciditatea și autocritica transformă o confesiune într-o capodoperă.

Lectură faină!