CONSPIRAȚII

E536 in UE

Fără să alunecăm în teorii conspiraționiste paranoice pe care, dacă le-am lua în seamă, am ajunge să privim lumea cu groază, de sub un pat ascuns într-un bunker, azi am decis să împărțim cu voi ce-am aflat despre acest E536 care a ajuns să fie atât de prezent în viața noastră cotidiană.

Pe numele de familie, de ținut minte, Ferocianură de potasiu, E536 este un antiaglomerant, care dă sării aspectul acela de nisip de plajă fină și photoshopată și se pare că în ultima vreme nu mai găsim magazin care să nu vândă sare amestecată cu acest aditiv. Ce mai! Tușeam dacă nu adăugam un E si la sare.

E536 ferocianura de potasiu

După cum se vede, gramajul E536 nu apare indicat pe cutie.

Căutînd informații, am dat, cu surpriză, peste o întrebare a europarlamentarul Daciana Sârbu, adresată comisiei europene:

„Ferocianura de potasiu sau E536 este clasificată ca fiind o sare neutră și este din ce în ce mai întâlnită în alimentație, prin introducerea sa în sarea iodată ca antiaglomerant.

Aceasta este ușor toxică, adăugând acid pentru soluția apoasă a emisiilor de gaze toxice de cianură de hidrogen. Deși nu este mutagenă, aceasta poate provoca iritații, dacă este ingerată, inhalată sau în cazul în care vine în contact cu pielea.

Efectele adverse ale aditivului alimentar E536 cresc odată cu cantitatea și regularitatea cu care sunt introduse în organism, așadar ele sunt toxice în cantități mari; acestea se acumulează oricum pentru că sarea iodată este din ce în ce mai frecventă în majoritatea produselor alimentare.

În Marea Britanie adăugarea acestui antiaglomerant în sarea de masă este interzisă.

Având în vedere faptul că acest aditiv alimentar este considerat toxic și că un stat membru al Uniunii Europene a decis deja interzicerea sa în produse alimentare precum sarea:

1. De ce fel de informații dispune Comisia în ceea ce privește siguranța alimentară a sării care conține antiaglomerant E536?
2. Poate spune Comisia dacă consideră necesară interzicerea acestui aditiv alimentar, având în vedere toxicitatea sa?”

După care a urmat răspunsul politically correct al comisei:

„Ferocianurile, ferocianura de sodiu (E 535), ferocianura de potasiu (E 536) și ferocianura de calciu (E 538) sunt autorizate pentru a fi folosite ca antiaglomeranți în sare sau înlocuitorii de sare până la un nivel de 20 mg/kg sare, în conformitate cu Directiva 95/2/CE(1) privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii.

Regatul Unit a implementat toate aspectele acestei directive. Folosirea ferocianurii de potasiu (E 536) în sare și înlocuitorii de sare până la un nivel maxim de 20 mg/kg de sare este, prin urmare, permisă în Regatul Unit, spre deosebire de ceea ce se afirmă în întrebare.

În 1991, Comitetul Științific pentru alimentație a stabilit o doză zilnică acceptabilă (DZA) de 0,025 mg/kg greutate corporală. Această DZA nu poate fi atinsă decât consumând 75 g de sare (adulți) sau 19 g sare (copii de 15 kg). Acest lucru nu este posibil în condițiile unei alimentații normale.

Având în vedere utilizarea limitată a ferocianurii de potasiu și expunerea limitată a consumatorilor la aceasta atunci când este folosită în sare, Comisia nu intenționează să interzică acest aditiv alimentar.”

Cât reprezintă aceste 75 de grame de sare? Un pumn. Pentru gurmanzi, acest pumn nu ajunge nici pentru o măsea. Sarea o găsim peste tot: de la blatul de pizza, brânză, cascaval, junk food, până la cârnații de casă unde se adaugă jumătate de sac de sare. Răspunsul acestui domn este cel puțin halucinant. Ia de-aici gurmandule român, înfulecător de brânzeturi, murături și caltaboși. Dacă această comisie europeană, ale cărei tălpi le pupăm de când am intrat în UE, zice că trebuie să înghiți un gramaj zilnic de ferocianură de potasiu, nu ai nici măcar opțiunea să spui NU.

Îngrijorător, zicem noi.

Nu mi-a făcut plăcere să scriu articolul precedent, dar văd din reacţiile voastre că nu vorbim suficient de mult despre asta. N-am stofă de activist. Prefer să mă documentez, să judec singură şi să acţionez în consecinţă. Mi se par suspicioşi cei care încearcă să mă convingă, urlând, de anumite adevăruri. Pentru că tot ei sunt cei care admit, cu mare greutate, că ar putea greşi. Eu am încredere că nu suntem o turmă de proşti teleghidaţi şi că fiecare dintre noi poate gândi pentru sine.

Acest articol nu conţine  în titlu  nici “ŞOCANT” şi  nici “NU AI  SĂ CREZI”, dar e adevărat că subiectul „Ce înseamnă testat dermatologic” nu  prea apare în ziarele de  tabloid.
Tind să fiu de-acord cu unul dintre comentariile unei doamne: „E o nebunie să crezi aşa ceva!”. Da. E o nebunie. Cu toate acestea, în lume se întâmplă şi lucruri mai puţin parfumate decât cremele de la AVON, care put de la o poştă a epinefrină. Nu a lor, ci a animalelor pe care se experimentează. Dau acest exemplu pentru că cei de la avon se află pe listele PETA.org, în ciuda faptului că anunţau, în urmă cu doar câţiva ani, încetarea efectuării testelor pe animale. Le efectuează. Surpirză, surpriză. Nu în Europa, ci în China. Citiţi aici un interviu în care, printre blabla-urile politically correct, ei înşişi recunosc acest lucru.
 
Cine sunt cei de la PETA.org?
 
People for the Ethical Treatment of Animals (PETA) este cea mai mare organizaţie din lume pentru drepturile animalelor. Dacă ei nu ştiu despre ce vorbesc, nu ştiu cine ar putea şti. Pagina lor este www.peta.org . Vă invit să o răsfoiţi.

Ce înseamnă testat dermatologic, dar nu testat pe animale?
 
Dacă pe cutia cremei pe care o cumperi SE SPECIFICĂ acest lucru, atunci testul se realizeză altfel. O metodă alternativă este utilizarea culturilor tisulare (fragmente tisulare umane, crescute şi multiplicate în vitro). Există şi altele. De aceea TESTAREA PE ANIMALE NU E DOAR CRUDĂ, CI E ŞI INUTILĂ. De ce o listă întreagă de companii continuă să o facă, e o întrebare pentru care nu am răspuns. Unii spun că sunt obligaţi de legile anumitor ţări în care îşi fabrică produsele. Eu spun că atunci când avem nevoie de legi ameninţătoare care să ne reglementeze conştiinţa, societatea noastră are o problemă.

Legi în Uniunea Europeană

Avem o lege abia din martie anul trecut. Dar asta nu împiedică o companie să nu-şi testeze produsul într-o altă ţară. După care poţi să-l vezi pe raft “made in China” şi poţi să te aştepţi să nu scrie pe etichetă despre asta. Sau compania poate afirma că nu testează, dar poate fi parte dintr-o corporaţie (ex LOREAL) care o face. Legea în vigoare nu obligă companiile să specifice dacă produsul lor e testat sau nu pe animale, aşa că se poate minţi prin omisiune. De aceea v-am prezentat lista companiilor care REALIZEAZĂ teste pe animale.
 
Poziţia României
http://www.netestatpeanimale.ro/
 
Iată Lista companiilor care NU realizează teste pe animale

Găsiţi aici lista PETA: http://www.mediapeta.com/peta/pdf/companiesdonttest.pdf

http://features.peta.org/cruelty-free-company-search/index.aspx

Şi aici lista celor de la Go Cruelty Free: http://www.gocrueltyfree.org/search?product-type=cosmetics&country=199

 

Şi dacă aveţi întrebări, întrebaţi-ne şi noi îi vom întreba pe ei.

Când avem nevoie de legi ameninţătoare pentru a ne reglementa conştiinţa, societatea noastră are o problemă.

Atunci când citim pe dosul unui tub de şampon: Testat Dermatologic, înţelegem într-adevăr ce presupune acest lucru?
Din reclamele TV pare ceva minunat: O supervedetă răpitoare ne anunţă, zâmbind de sub un duş, ce păr mătăsos are şi ce bine miroase. Ce vrei mai mult? Ca e “doar” un şampon, o spumă de bărbierit, un detergent sau un parfum. Ce poate fi aşa de teribil într-un parfum? Dar într-o cremă hidratantă? Dar într-o mascara?

testat dermatologic pe animale

Ce e teribil într-un produs testat dermatologic este că testele se realizează pe animale de laborator. De regulă şoareci, câini şi iepuri care nu apar, în reclamele TV, sub duşuri şi nici fotografiaţi la marginea unui râu, lângă o coloană de pietricele zen.
Ca să aveţi idee despre ce vorbesc, voi descrie în continuare două teste dermatologice care se folosesc şi astăzi: Testul Doza Letală (DL50) şi Testul Draize.
 
DL50, iniţiat în 1927, a fost conceput pentru a testa nivelul de toxicitate al unui produs asupra unei fiinţe vii. Animalele supuse acestui experiment sunt obligate să înghită – li se injectează în stomac sub presiune –  produsul (şampon, spuma de barbierit, detergent cu leşie etc), pentru observarea reacţiilor adeverse: convulsii, hemoragii nazale, vomă, diaree, comă, moarte. Experimentul se termină odată cu moartea a 50% dintre subiecţi, supravieţuitorii fiind sacrificaţi la rândul lor pentru a li se analiza ţesuturile şi organele. Pentru un astfel de test sunt sacrificaţi în jur de 200 de iepuri.

testat dermatologic pe animale

Testul Draize s-a creat pentru a se observa nivelul de iritabilitate provocat de anumite substanţe. Astfel, produsul se testează pe ochii şi pielea animalelor. De preferinţă iepuri albi. Sunt ieftini, blânzi şi nu ţipă mult. Substanţa li se toarnă în ochi, fără anestezie. Poate fi lichidul lentilelor de contact, un şampon sau un spray de muşte. La fel se întâmplă cu pielea. Rasă în prealabil, evident. Apoi, timp de şapte zile, iepurii sunt legaţi şi  împiedicaţi să se spele sau să-şi lingă rănile, după care sunt sacrificaţi pentru a li se analiza ţesuturile şi organele.

testat dermatologic pe animale

Crud? Există lucruri mai crude pe lumea asta, mascate prin reclame la fel de ipocrite.

Iată cum se testează produsele cosmetice:
Cremele de protecţie solară:  iepurii, raşi în prealabil, sunt expuşi la radiaţii ultraviolete înainte de a se testa produsul asupra lor.

Crema de ras: este introdusă sub presiune în stomacul unui animal pentru a se observa gradul de toxicitate pe care îl poate îndura.

Pasta de dinţi: se irită cu periuţa de dinţi, timp de mai multe zile, obrajii hamsterilor. După ce sunt suficient de iritaţi, animalele sunt sacrificate iar ţesuturile lor sunt analizate.

Sprayul fixativ e inhalat de iepuri albi până când aceştia intră în comă.

Mascara şi machiajul pentru ochi se aplică iepurilor până la orbire.

Şamponul: se aplică pe pielea animalelor în combinaţie cu un produs iritant.

N-am un final fericit pentru cazurile de mai sus. Acele animale mor, la fel cum vom muri cu toţii într-o bună zi. Deosebirea este că ele mor chiar în acest moment, fără să ştie de ce şi pentru cine. Noi vom muri din aroganţă.

E adevărat că nu putem să nu folosim produse igienice, dar sunt interesante următoarele întrebări: dacă fixativul X poate produce paralizie cerebrală în cazul iepurilor de laborator, cum ne poate afecta folosirea lui zilnică, timp îndelungat? De ce e nevoie ca un deodorant să conţină clorhidrat de aluminiu? De ce se fabrică de la bun început produse aşa de periculoase pentru oameni încât e necesară testarea lor pe animale după principiul: mai bine ele decât noi? Dar mai presus de toate, s-a terminat cu adevărat testarea acestor produse la ieşirea din laboratoare sau animalele pe care se continuă testele suntem chiar noi?

Ce putem face? Vă las o listă a companiilor care, în prezent, îşi testează dermatologic produsele (sursa) şi decideţi voi dacă merită să le cumpăraţi produsele sau nu:

  • Alcon Labs
  • Allergan, Inc.
  • Almay
  • American Beauty
  • Answer
  • Aramis
  • Arm & Hammer
  • ArmorAll
  • Arrid
  • Aveda
  • Avon
  • Axe
  • Aziza
  • Bain de Soleil
  • Ban Roll-on
  • Banana Boat
  • Bausch & Lomb
  • Benckiser
  • BenGay
  • Biotherm
  • Block Drug Co. Inc.
  • Bobbi Brown
  • Bounty
  • Boyle-Midway
  • Bristol-Myers Squibb Co.
  • Bumble and Bumble
  • Cacherel
  • Cargill
  • Carpet Fresh
  • Carter-Wallace
  • Charlie
  • Chesebrough-Ponds
  • Church & Dwight
  • Clarion
  • Clairol
  • Clear Choice
  • Clinique
  • Clorox
  • Commerce Drug Co.
  • Consumer Value Stores
  • Coppertone
  • Coty
  • Cover Girl
  • Crest
  • Daisy Fuentes
  • Dana Perfumes
  • Darphin
  • Dawn
  • Del Laboratories
  • Desitin
  • Dial Corporation
  • Diversey
  • Donna Karan
  • Dove
  • Dow Brands
  • Drackett Products Co.
  • Drano
  • EcoLab
  • Eli Lilly & Co.
  • El Sanofi Inc.
  • Elizabeth Arden
  • Erno Laszlo
  • Estee Lauder
  • Faberge
  • Fantastik
  • Fendi
  • Final Net
  • Finesse
  • First Response
  • Flame Glow
  • Flirt!
  • Garnier
  • Giorgio Armani
  • Givaudan-Roure
  • Glade
  • Glass Plus
  • GlaxoSmithKline
  • Good Skin
  • Grassroots skin care
  • Helena Rubinstein
  • Helene Curtis Industries
  • Herbal Essences
  • Huggies
  • ISO
  • Ivory
  • Jhirmack
  • Jo Malone
  • Johnson & Johnson
  • Johnson Products Co.
  • Jovan
  • Kaboom
  • Keri
  • Kimberly-Clark Corp
  • Kiton
  • Kiwi Brands
  • Kleenex
  • La Mer
  • Lab Series
  • Lady’s Choice
  • Lancaster
  • Lancome
  • Lava
  • Lever Brothers
  • Lipton
  • Listerine
  • L’Oreal USA
  • Lubriderm
  • Lux
  • Lysol
  • MAC Cosmetics
  • Mars (candy company)
  • Mary Kay
  • Matrix Essentials
  • Max Factor
  • Maybelline
  • McNeil Nutritionals
  • Mead
  • Michael Kors
  • Missoni
  • Mitchum
  • Mop & Glo
  • Nair
  • Naturelle
  • Neutrogena
  • Neutron Industries, Inc.
  • Ojon
  • Olean
  • Orange Glo
  • Origins
  • Oscar de la Renta
  • OxiClean
  • Pantene
  • Parfums International
  • Pearl Drops
  • Pennex
  • Pfizer, Inc.
  • Pine-Sol
  • Plax
  • Playtex Corporation
  • Pledge
  • Polident
  • Ponds
  • Post-It
  • Prescriptives
  • Prestige Brands
  • Prince Matchabelli
  • Proctor & Gamble Co.
  • Quintessence
  • Raid

intraţi aici pentru lista companiilor care NU testează pe animale

Declarat Patrimoniu UNESCO, Mohenjo Daro reprezintă, alături de ruinele orașului Harappa, începuturile dovedite ale civilizației de pe Valea Indusului.

Situate în Pakistanul de astăzi, ruinele, descoperite în anul 1920 de arheologul John Marshall, continuă să provoace discuții controversate printre cercetători.

Pentru că așa cum se întâmplă de foarte multe ori, ceea ce vedem e reflexia unei oglinzi deformate. Ceea ce considerăm inamovibil e iluzie.

Multă vreme, înainte să dezgroape mai mult din ruine, cercetătorii credeau că orașul a fost abandonat din cauza inundațiilor. Nu mică le-a fost mirarea când au descoperit oseminte în poziții stranii, schelete alungite unele lângă altele – unele îmbrățișate sau ținându-se de mână. Ca și cum ceva subit le-ar fi curmat viața locuitorilor cu mai bine de 12 000 de ani în urmă.

Misterul nu se oprește aici.  Roca topită și nivelul radiațiilor- cu mult peste cel normal –  i-au făcut pe oamenii de știință să își îndrepte atenția înspre una dintre cele mai importante scrieri din India Antică: Mahabharata.

Prin cele aproape două milioane de cuvinte, e povestită lupta dintre două ramuri ale aceleași familii, pentru cucerirea capitalei Jastinapura. Nimic surpinzător.Cei din clanul Pandava, împotriva celor din clanul Kaurava. Bătălia finală de la Kurukshetra, descrisă cu lux de amănunte în Mahabharata, durează 18 zile, culminând cu victoria primilor și moartea zeului Krishna. Dar alde Pandava nu rămân alături de bogățiile câștigate, ci, așa cum e scris, urmează calea detașării înspre tărâmul păcii.

Faptul care i-a suprins pe cercetători a fost abundența detaliilor referitoare la bătălie, carele de foc zburătoare, dar mai ales explozia finală, mai luminoasă decât zece mii de sori. Oameni arși, păsări albe și, în centru, un foc stins ce continuă să ardă. Totul amintind de efectele unei bombe atomice.

Păreau simple povești. Mituri de demult. Dacă erau sau nu, astăzi sunt presupuneri. Vă las cu un documentar interesant de pe History:

 

 

uzura morala planificata

V-ați întrebat vreodată cum, sau de ce se strică lucrurile așa de repede în ziua de azi? Faptul că trăim pe fugă, într-un maraton continuu, e o realitate. V-ați întrebat vreodată de ce? Nu mai poți avea încredere într-o pereche de pantofi, pentru că poți rămâne în orice moment cu talpa lipită de un asfalt încins în mijlocul deșertului.

Au oare dreptate bunicii nostri când ne povestesc, oftând, de pe o băncuță din fața casei, că pe vremea lor, toate lucrurile durau mai mult?

Au.

Ceea ce se întâmplă de câțiva zeci de ani încoace și s-a transformat în pilonul existenței noastre consumiste din prezent se numește uzură morală planificată. Și e perfect legală.

Inventată între cele două războaie și îmbunătățită începând cu anii 50, când companiile duceau lupte asidue pentru a scoate pe piață cel mai bun produs, cel mai rezistent și cel mai credibil, uzura morală planificată a apărut ca o nouă strategie de vânzări, în plin avânt industrial. Să luăm un exemplu cât se poate de real: ciorapii de nylon.

Când au apărut inițial, în perioada interbelică, lumea era în delir după ei. Asta pentru că nu se rupeau nici cu dinții. Lumea nu știa, la începuturi, ce înseamnă un fir desprins dintr-o pereche de ciorapi. După un timp, însă, fabricanții au început să se întrebe: „Bine, bine. Fabricăm noi ce fabricăm. Și dacă toți au ciorapi care țin o viață de om, ce ne facem? Cine ar mai cumpăra de la noi? Nu ne mai putem extinde. Și dacă nu ne extindem, nu putem asigura locuri de muncă. Și dacă lumea nu are locuri de muncă, nu are bani și nu consumă. Și o luăm de la capăt.”

Așa că au redus strategic din calitate. Asta a dus la scăderea prețurilor, lăsând produsul accesibil publicului larg. Și ca prin minune, vânzările au explodat, companiile s-au extins, iar șomajul a scăzut.

Când lucrurile se realizează cu măsură, urmările sunt bune pentru toată lumea.

Dar lucrurile nu s-au realizat cu măsură. Și ceea ce constituia, într-o vreme, o soluție salvatoare, s-a transformat în cauza pentru care astăzi am ajuns, inevitabil, în era buclelor:

Azi îți cumperi ciorapi. Ieftini. Mâine se rup. Dar nu-i nimic. Compania are alții pentru tine. La fel de ieftini. Tu mergi la servici. Să primești un salar. Ca să cumperi ciorapi. Că altfel, cum mergi așa, cu ciorapii rupți, la servici?

Astăzi putem observa uzura morală planificată peste tot în jurul nostru: v-ați întrebat cum de există atâtea modele și mărci de becuri? După un an sau doi ești obligat să treci pe la magazin și să le înlocuiești.

Vânzătorii dau din umeri și spun: „Lumea e efemeră”.

Aiurea.

Uitați mai jos un bec de la Livermore ce funționează de 110 de ani:

Livermore becurivia

Va urma.
 
 

O poveste frumoasă spune că, la începutul timpurilor, când Zeus a eliberat doi vulturi pentru a înconjura Pământul, aceștia s-au întâlnit în Delphi. De aceea multă vreme, Templul din Delphi a fost considerat punctul central al culturii grecești.

Pe zidurile sale scrie:

Cunoaște-te pe tine însuți” și ”Nimic în exces”. Mărturii pentru filosofia dominantă a Greciei Antice – leagănul primei democrații.

oracolul din delphi

 

Construit în cinstea lui Apolo – zeul luminii, artelor și poeziei, Oracolul era vizitat de greci cu aceeași fervoare de care azi ne folosim atunci când navigăm pe internet.

Această popularitate se datora preoteselor (Pithya) care aveau darul prezicerii.

Femeile, trecute de vârsta de 50 de ani, se aflau de cele mai multe ori în transă, ferite de ochii publicului. Li se puneau întrebări, iar ele răspundeau. Prezicerile lor, însă, erau ambigue. Interpretabile.

La fel cum e realitatea din ochii privitorului.

Răsfoiți câteva tragedii grecești și veți decoperi cum aceste interpretări stăteau la baza lor. La fel ca rețeta unei telenovele nefericite:  fii se însoară cu mame, uzurpă tronuri, își ucid tați, surori, iubite și mor. End. Totul, după consultarea Oracolului din Delphi. Pentru că, așa cum ne spune azi fizica cuantică, realitatea se modifică atunci când o privești, iar destinul nu poate fi negociat.

Cu toate acestea, grecii credeau așa de mult în previziunile sale,  încât s-au încumetat să participe la un război cu perșii, bazându-se pe el. Război pe care l-au și câștigat.

Dacă a fost vorba de o strategie a conducătorilor pentru a ridica moralul luptătorilor, sau dacă Oracolul din Delphi era într-adevăr un dar divin de la Apolo, e complicat de răspuns.

În zilele noastre, câțiva cercetători (a căror menire este aceea de-a ne strica întotdeauna poveștile) au încercat să mai dezlege din mister:

Erau prezicătoarele misterioase ale Oracolului din Delphi doar un mit? Sau era ceva real ascuns în adâncuri?

 

  • Primul, care afirmase că puterea prezicerii își avea sursa în pământul de sub templu, a fost Plutarh – cunoscut scriitor și moralist grec.

  • I-a urmat Albert Hoffman – părintele LSD-ului, care spunea că transa în care intrau preotesele se datora SIGUR unor substanțe halucinogene;

  • Ulterior,  cercetătoarea Jelle de Boer a descoperit că e foarte posibil ca Plutarh să nu fi vorbit aiureli. Asta pentru că e ceva curios ca două plăci tectonice să se întâlnească într-o zonă permeabilă, taman sub Delphi.

  • Și poate că nici Hoffman nu aiurea complet. Pentru că zona cu pricina ar putea fi sursa unor emisii de vapori de etilenă. Emisii care au loc o dată la 100 de ani, datorită mișcărilor tectonice.

  • Presupunerea ce urmează e evidentă: Vaporii de etilenă, care ieșeau din zona permeabilă, au provocat transa și clarviziunile preoteselor.

Mister rezolvat?

Avem, e-adevărat, o sursă halucinogenă, explicată științific, dar e de-ajuns? Dacă ar fi de-ajuns, n-am putea fi cu toții clarvăzători? Ajunge un fum halucinogen pentru o călătorie în interior? Sau mai este nevoie și de altceva?

Îndrăznesc să lansez o presupunere despre acel „altceva”:

Corola de minuni a lumii, pentru care nu avem, încă, un aparat de măsură, suficient de bine calibrat…

 

În timp ce jumătate din planeta noastră e ocupată să-i lovească genunchii celeilalte jumătăți, cei care susțin că Pământul e gol în interior își pregătesc bagajele.

empty earth

După 6 ani de pregătiri și amânări era și cazul:

 

NORTH POLE INNER EARTH EXPEDITION 

pe scurt NPIEE va porni înspre Polul Nord în vara lui 2014.

barca

Se pare că de data asta lucrurile se petrec la modul cel mai serios.

Ideea unui centru al Pământului GOL nu e o idee nouă. Doar că… nu una convențională. Lumea care vorbește serios despre asta e luată în derâdere. Cum, probabil, erau luați și bolovanii ăia care insistau că Pământul nu e centrul Universului. Și din cauza asta, încă din acele vremuri, jumătate din planetă lovea în genunchii celeilalte jumătăți.

 

Dacă nu ne-am lua așa de mult în serios și n-am insista, cu tot dinadinsul, să avem dreptate mereu în câte ceva, poate că am scăpa și de durerile de genunchi și de ochelarii de cal.

 

Cea mai populară scriere în legătură cu această teorie îi aparține lui Jules Verne. Cartea descrie uimitoarele aventuri ale profesorului Lidenbrock în călătoria spre centrul Pământului, iar azi e una din ultimele ”vernisme” care nu s-au împlinit. Încă.

 

Vă las un link înspre pagina acestor temerari care au de gând să spargă toate ghețurile din drumul lor și să se lămurească, odată pentru totdeauna, de ce Google Earth cenzurează  (în versiunea adepților teoriilor conspiraționiste) sau nu se poate întinde până la (în versiunea Google Earth) Polul Nord geografic.

 

http://www.x2-radio.com/phoenixsciencefoundation/npiee/expedition.html

 

google earth

 

 

 

conspiratia pastei de dinti
Ultimul timp ne-a prins citind tot felul de articole „înspăimântătoare” despre conspirația pastei de dinți cu fluor și pătrățele dubioase.

Cred că suntem suficient de liberi încât să luăm frumos pasta de dinți de coarne și să aflăm ce conține.

Dacă nu sunteți familiarizați cu termenii de pe spatele ambalajului, înainte de toate, trebuie să facem un anunț surprinzător pentru unii: internetul nu este folosit doar pentru rețele sociale, clipuri cu pisici și jocuri/filme online. Uneori vă poate ajuta cu informații utile.

De curiozitate, am luat două paste de dinți la întâmplare și le-am căutat de păduchi. Ce am găsit?

Prima pastă

apă;
alcool;
bicarbonat de sodiu;
E422, adică glicerină – este un substitut al zahărului, găsit în mâncare, produse cosmetice, farmaceutice și utilizat pentru a echilibra și menține nivelurile de umiditate;
cocamidopropil betaină – este un compus organic derivat din uleiul de cocos și ingredientul care „face spume”. Poate cauza reacții alergice;
Krameria Triandra – planta cu care se spălau pe dinți nativii din Peru și Bolivia. Rădăcina acestei buruieni are proprietăți astringente și reduce inflamațiile;
tinctură de echinaceea – reduce infecțiile;
E415 sau gumă xanthan – momentan este un aditiv alimentar sigur, un agent de îngroșare care ține pasta de dinți (și nu numai) uniformă. Interferează cu absorbția lipidelor și a sărurilor minerale. Permiteți-ne să rămânem rezervate în ceea ce privește lucrătura de laborator;
extract de gălbenele – nu este un secret faptul că această plantă este des folosită în diverse terapii medicinale și cunoscută pentru proprietățile ei binefăcătoare;
Commiphora Myrrha sau smirnă – antiinflamator, antioxidant, antiseptic, analgezic;
florură de sodiu – soluție apoasă incoloră, cu efect caustic asupra mucoaselor și pielii. În pastele de dinți se folosește (sau ar trebui să se folosească) sub formă de fluorapatit (component natural al smaltului dinților). Florura de sodiu este toxică, se folosește ca otravă de șoareci și insecte;
E954 – adică zaharină;
E211 sau benzoat de sodiu – un conservant care, în combinație cu acidul ascorbic, devine cancerigen. E211 cauzează îmbătrânirea precoce a celulelor, provoaca Parkinson, deficiență de atenție și hiperactivitate. Un consum mare este asociat cu o reducere a coeficientului de inteligență;
Salvia oficinalis – în pasta de dinți se folosește pentru tratarea abceselor dentare, dar per ansamblu, salvia are întrebuințări benefice multiple;
Mentha Piperita și ulei de Mentha Arvenis – menta este un antiseptic, bacteriostatic, diureic și miroase frumos;
limonene – ulei esențial din flori de lămâie, produce cancer renal la șobolani.

A doua pastă

Are în comun cu cealaltă apa, glicerina, cocamidopropil betaina, guma xanthan, fluorura de sodiu și zaharina.

Mai conține

dioxid de siliciu – este un compus chimic găsit în natură, în nisip sau în pereții celulari ai unor alge. În pasta de dinți se folosește ca agent abraziv (oferă un efect de lustruire);
sorbitol sau E420 – este un carbohidrat de alcool, produs din glucoză, stabilizator, îndulcitor și agent de încărcare. Seamănă la întrebuințări cu E422 și E415;
trifosfat pentasodic sau E451i – este un produs sintetic, o sare de sodiu cu fosfați, cu rol stabilizator. Este un corector de aciditate, periculos, consumul frecvent nu este recomandat;
azotat de potastiu – este o sare a postasiului cu acid azotic. În general se folosește la obținerea prafului de puscă, dar ocazional apare și în pasta de dinți, cu efect desenzibilizant. Părerile sunt împărțite în ceea ce privește acest ingredient. Unele companii au ales înlocuirea lui cu alți copuși care prezintă o eficiență similară;
PEG-6 sau polietilenglicol – împreună cu apa, ajută la uniformizarea pastei de dinți;
dioxid de titan sau E171 – este un colorant autorizat în anumite produse/alimente, excepție face carnea (poate bloca respirația celulară, mai ales în rinichi și ficat);
Sodiu Metil Cocoyl Taurat – este o sare de sodiu a unui acid gras din nucă de cocos. Face spumă;
hidroxid de sodiu – în limbaj popular, leșie sau sodă caustică. Stabilizează pH-ul este și considerat un pericol moderat.

Acestea fiind spuse, nu ne rămâne decât să vă lăsăm să reflectați, să faceți săpături arheologice, să căutați produsul perfect, să vă enervați sau să vă resemnați. Conspirația pastei de dinți este o încă una, în lista conspirațiilor mondiale.

S-au găsit mumii cu toți dinții în gură . Știți ce foloseau egiptenii din Antichitate? Un amestec din cenușă, piatră ponce și pulbere din coji de ou. Cel mai probabil se foloseau de degete. Se văicăreau, oare, cum o o facem noi?

Conspirația pastei de dinți, într-adevăr. Albă, roz, cu multe culori, cu fluor, fără fluor, cu pătrățele verzi, albastre, roșii.