INTERVIURI

by -
0 2735

tourmaline boutique
 
Se numesc Ioana și Denisa (Tourmaline Boutique pentru internauți) și, în funcție de starea de spirit, spun povești colorate în nuanțe de răsărit și voie bună, reinterpretând lucrurile din jurul lor în dulcele stil „tourmalinesque”. Pictează tricouri, genți, rochii, pantofi, căni, rame de tablouri și pereți. Și câte și mai câte. Creează cadouri personalizate și făuresc elemente de decor pentru evenimente de tot felul.

Sătule de stindardul „toată lumea la fel” și înarmate cu acrilice fermecate și optimism, „tourmalinele” sunt exemplul clasic, dar demn de urmat de: cum să lucrezi cu zâmbetul pe buze.

Așa că le-am luat la întrebări, să ne spună câte-n lună și în stele despre cum decorează Timpul. Ziua și noaptea or fi având 24 de ore împreună, dar despre câte culori au, nu povestește nimeni.

Vântură Lume: Activați în domeniu din 2009, nu? Cum ați dat una de cealaltă, cum ați început și cum reușiți să răzbiți într-un domeniu în care fiecare detaliu contează, iar concurență este la tot pasul?

Ioana: Ne-am cunoscut inițial pe coridoarele facultății, apoi, printr-o „coincidență”, am ajuns să lucrăm împreună la primul nostru loc de muncă de oameni mari. Inspirate de griul care ne înconjura, am pus la cale marea colorare a lumii. Perioada aceea, 2009, marca abia începutul izbucnirii handmade-ului. Am crescut împreună, să zicem așa. Nu ne-am gândit niciodată la concurență – credem că e loc pentru toată lumea. Clientul e liber să aleagă, iar noi avem încredere în ceea ce facem.
 

Vântură Lume: Cine sunteți voi? Ioana, cum ai descrie-o pe Denisa? Denisa, cum ai descrie-o pe Ioana?

Ioana: Ha! Asta trebuie să fie întrebarea grea.
Denisa e ca o completare a mea, nici nu am răzbi altfel. Inevitabil treci prin momente grele, iar noi ne alegem momentele diferit, să ne putem înveseli reciproc. Prietenii au mai mare dreptate când spun că suntem „ca un cuplu de bătrâni, care se cunosc cu bune și cu rele, se contrazic și apoi continuă minunata conviețuire”. Lăsați imaginația să zburde.
Denisa e creativă, e cel mai pozitiv și relaxat om pe care-l cunosc. Și excesiv de grijulie cu oamenii dragi.

Denisa: Ioana mea e minunată!
Nonconformistă din fire, dar totuşi realistă, nu îi este frică să fie diferită. La prima vedere, pare „băiatul lu’ tata”, care le poate face singură pe toate, dar de fapt este un peştişor sensibil şi visător. Cel mai visător. Câteodată nici nu trebuie să vorbim, că prea gândim la fel, e amuzant… şi câteodată enervant. :)
Dacă vreodată se întârzie ceva la Tourmaline Boutique, este clar vina mea – Ioana este extrem de punctuală. Multe ciondăneli ne-a adus asta.

Vântură Lume: Cum arată o zi în atelierul fermecat al Tourmalinelor?

Ioana: Ca o paletă de culori și-o pânză albă: începe greu și nu știi când se termină, dacă te ia valul inspirației. Asezonată cu melodii vesele și pauze de joacă cu-a noastră cățelușă zvăpăiată, Frida.
 
tourmaline boutique frida
 

Vântură Lume: Din experiență proprie, care credeți că sunt greșelile pe care le fac antreprenorii la început de drum?

Ioana: Doar la început? Pf, nici nu-mi amintesc care sunt cele de la început. Greșeli faci mereu. Trebuie să înveți și să evoluezi, iar asta o faci cel mai bine învățând din propriile greșeli. Cert este că trebuie să te înarmezi cu multă, multă răbdare. Să nu crezi că va fi mai ușor decât atunci când ești angajatul cuiva, e doar diferit. Responsabilitățile cresc odată cu „libertatea”.
 

Vântură Lume: Dacă nu făceați handmade, cu ce anume v-ați fi îndeletnicit?

Ioana: Pictură de șevalet, design vestimentar, design de interior. Oricum, nu mă văd într-un alt domeniu decât cel creativ.

Denisa: Design grafic. Designul de ambalaj era preferatul meu. Poate design interior, dar pasiunea pentru el este mai recentă. O altă dorinţă a mea era să am o fabrică de ciocolată. Da, încă mi-ar plăcea.
 

Vântură Lume: Dacă ar fi să aveți o singură superputere, care ar fi și de ce?

Ioana: Superputerea de a fi mulțumit. Cred că e nevoie de o superputere să fii mulțumit. Altfel, mereu vrei mai mult, cred că stă în firea omului. Încă oscilez între a crede că e bine ori ba.

Denisa: Superputerile vin cu şi mai multe responsabilităţi, dar să zicem că aş vrea să fiu Moş Crăciun, să fac cadourile potrivite tuturor copiilor din lume.
 

Vântură Lume: Proiectul vostru de suflet de până acum?

Ioana: Spațiul de relaxare Cmed, cu diferite clădiri din Londra.

tourmaline boutique Cmed

Denisa: Preferatul meu este biroul PRbeta, unul plin de creativitate scrisă.

Tourmaline Boutique PR Beta office
 

Vântură Lume: Cum sunt Tourmalinele în timpul liber?

Ioana: La extreme, veselie-n Rogvaiv sau gri dorian.

Denisa: Colorate, ne bucurăm de lucrurile mărunte.
 

Vântură Lume: Ați avut parte vreodată de feedback negativ din partea oamenilor? Cum ați trecut peste asta?

Ioana: Nu în mod real. Ne dorim clienți mulțumiți și de aceea, pe cât posibil, încercăm să le facem pe plac. Mai adăugăm sau reducem din culoare unde este cazul.
 

Vântură Lume: Ce sfaturi ați da celor care vor să facă din hobby-ul lor o meserie, dar nu știu de ce anume să se apuce întâi și întâi?

Ioana: Se începe cu muncă și se continuă cu și mai multă muncă și consecvență.

Denisa: Să nu se aştepte că dacă îţi place ceea ce faci, nu o să munceşti niciodată. Nu merge aşa, doar că o să munceşti cu zâmbetul pe buze. Şi în final o să mai ai nevoie şi de alte hobby-uri să mai schimbi peisajul, să te relaxezi.
 

Vântură Lume: Repetitio est mater studiorum – cum se aplică expresia asta în cazul vostru? Și cum se-mpacă inspirația cu deadline-urile?

Ioana: Se-mpacă. La fel ca în sesiune, când dădeai mult mai mare randament pe ultima sută de metri. Inspirația vine în timpul liber, o culegi și apoi, când e timpul să meșterești, îi dai drumul.

Eu așa funcționez. Noaptea țes gânduri, dimineața încep să le materializez.
 

Vântură Lume: Planuri meșteșugărești pe viitor?

Ioana: Continuăm să pictăm cu spor și poate trecem și de granițele mândrei noastre țări, să-i colorăm și pe alții.
 

Vântură Lume: Dacă ar fi să sumarizați Tourmaline Boutique într-un citat, care este acesta?

Ioana: Decorăm vieți, creionăm zâmbete. Acesta este și motto-ul nostru.
 

Vântură Lume: Ce i-ar spune Ioana mare, celei mici? Ce i-ar spune Denisa mare, celei mici?

Ioana: Nu e ușor să fii visător, dar urmează-ți instinctul.

Denisa: Să ai mai multă încredere în tine, întotdeauna poţi mai mult decât crezi că poţi duce iniţial.
 
 
imagini via
 

by -
1 1939

Anca Constantin UnicatBiju
„Mă trece în brațe cele mai învolburate râuri, liniştea că mă ştiu iubită”(Anca Constantin)

M-a înhățat de nas cu aroma unei tarte de fructe virtuale. Apoi cu o poveste despre mirosul merelor reci. Nu ne știm personal. De aceea, târziu, după ce ne-am cunoscut pe facebook, au început să curgă detaliile.

Anca Constantin pare smulsă dintr-o poveste. Nu doar scrie și gătește ca într-una, ci meșterește, toată ziua, niște minuni de bijuterii, modele unicat, în calitate de owner și designer la UnicatBiju.

„Uite o Albă-ca-Zăpada”, mi-am zis. „Sigur n-are să-mi răspundă”. Pentru că așa-i cu prejudecățile despre Albă-ca-Zăpada: crezi că gătește mere coapte toată ziua, în timp ce cântă, înconjurată de rândunele, și nici nu-ți trece prin minte că ar mai găsi timp și voie bună să-ți răspundă vreodată în viața asta.

Așa că i-am scris. Ca și cum nimic. Și mi-a răspuns. Ca și cum nimic. Plină de vorbe luminoase.

VânturăLume: Anca, parcă ai aterizat dintr-un basm. Cum arată o zi din viața ta?

Anca Constantin: O, Doamne, am zâmbit, râs, roşit, înverzit şi înmugurit citind ce frumos mă vezi tu Albă ca Zăpada aşa. Nici vorbă să fiu, dar mulţumesc tare! O zi din viaţa mea, de cele mai multe ori, e o nebunie. Veşnic la întrecere cu timpul dar şi cu bucurie, poftă de culoare, de nou, de început şi trăit cu sufletul la gură cât de multe poveşti. Unele rămân prinse în bijuterii, altele îşi adună toate cuvintele şi pornesc spre inimi noi. Nu ştiu mai niciodată prea multe despre ziua de mâine…dar dacă primesc lumina dimineţii ştiu sigur că primul cuvânt care mă locuieşte e Mulţumesc.

VânturăLume: Într-o lume în care mulți dintre noi ne întrecem în văicăreli despre cât de greu ne merge la servici, pe cine trebuie să omori ca să fii propriul tău șef? Și ce trebuie să faci ca să nu fii prins?

Anca Constantin: Pe cine? Păi…pe tine. Pe tine, cel care şovăi încă în a alege libertatea. N-o să spun chestii călduţ-motivaţionale despre cât e de minunat să creşti, să înveţi, să evoluezi, să alegi noul.

Să fii pe cont propriu e greu. Greu, cu toate literele mari şi bold pe deasupra…fără să mai intru în detalii despre ce înseamnă să faci ceva din puterea mâinilor tale, în România.

Un business traditional e una, unul relativ artistic e de „n” ori mai greu de ridicat. Ai nevoie de un miez de voinţă şi optimism înălţate la absurd doar ca să începi. Apoi de rezistenţă în faţa unui ritm nebun care te poartă ca-ntr-un rollercoaster între bucurie în faţa minunăţiilor de materiale cu care lucrezi, între frenezie de acumulat mereu cunoştinţe, tehnici noi, tendinţe, între dezamăgire în faţa birocraţiei sau a neseriozităţilor de tot felul de care te loveşti şi în faţa cărora trebuie să-ţi păstrezi zâmbetul şi încrederea.

Poţi răzbi doar dacă ai în sânge microbul fericit al încrederii oarbe în tine şi în „totul va fi bine!”. Pentru că linia între ok, perfect, linişte şi „ce va fi mâine?” e aproape invizibilă şi nu rămâne prea mult în acelaşi loc.

De fapt, e simplu – crezi, lupţi, cazi, te ridici…ori de câte ori e nevoie. Am spus că e greu. E piatră de moară câteodată, dar n-aş schimba nimic. Unei păsări care a prins gustul zborului liber nu-i poţi domoli inima într-o colivie, oricât de largă sau aurită.

Anca Constantin

 
VânturăLume: Cum ai început? Te-ai trezit într-o bună zi și ai decis că, începând de-atunci, vei fi owner si designer la UnicatBiju?

Anca Constantin: Owner şi designer sună a carte de vizită, prea seacă. UnicatBiju e un cuvânt al meu, născocit pentru un vis într-o noapte albă de prea multe vise. Îmi doream de mult să revin între culori, să pot scrie din nou, să revin la lucrurile care mă făceau fericită copilă fiind.

Aşadar da, m-am trezit într-o bună zi şi am spus – încep ! Şi am început.

Iubesc începuturile, schimbarea, planurile, paşii, ieşirea la lumină nouă cu fiecare prag atins.

Cei care mă cunosc ştiu că pot fi orice doar nu cineva lângă care să te plictiseşti sau să ai multă vreme de odihnă.

Anca Constantin

 

VânturăLume: Ai și alți colaboratori sau ești doar tu?

Anca Constantin: Am început acum 7 ani…De aproape doi ani suntem doi – eu şi omul meu. Primii 5 ani bogaţi de viaţă şi muuulte mii de ore de muncă au rodit pentru mine cel mai întreg, în puterea de a-l aduce şi pe el alături de mine, de a-l scoate dintre rotiţele înverşunate ale unui job clasic, unde ai nevoie să ceri voie cuiva pentru cum să trăieşti timpul vieţii tale. Nu realizăm decât rar sau târziu cât de preţioasă e fiecare zi şi aproape niciodată că suntem născuţi liberi…de reguli, de permisiuni, de limite, de piedici, de frică…şi că aşa ar trebui să rămânem.

Anca Constantin

VânturăLume: De unde faci rost de materia primă? Mergi la cumpărături în lumea bijuteriilor?

Anca Constantin: Materia primă…import, continente îndepărtate din care vin minuni abia smulse pământului sau mai aproape…lucrate de mâna omului, cristale minunate, lumină, culoare…La shopping aşa, ca fetele, prin mall sau alte minuni, n-ai să mă prinzi, n-am timp şi nici înclinaţia nativă. La scotocit dupa pietre semiprețioase, însă, mă poţi lăsa o zi întreagă şi tot o să te întreb de ce ai venit aşa repede după mine. Tot ce fac e guvernat de pasiune…asta nu se vindecă. Mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată!

VânturăLume: Cum reușești combinația ideală? Când spui că o brățară, de exemplu, e gata? Punct. Sfârșit. Nu se mai reface. Așa va rămâne pe vecie. Te întreb asta pentru că mulți dintre noi evităm să ducem lucrurile la bun sfârșit, de teama sfârșitului.

Anca Constantin: Nu m-am gândit niciodată aşa. Sfârşitul, pentru mine, e o etapă doldora de bucurie – alerg spre ea, e o victorie de gând, o naştere vie de idee, de vis – o ating şi zbor spre următoarea…să te opreşti, să amâni, să încetineşti, ar fi să rupi aripi.

Creaţia e un flux care te stăpâneşte şi nu invers. Dacă i te poţi lăsa în grijă, eşti fericit – culorile ţi le alege inima după cum îţi creşte ziua, simţi că ar mai trebui ceva şi ţi se arată o piatră sau un strop de lumină de cristal şi ştii că acolo e locul lui…Desigur, aici e o doză mare de răsfăţ şi iubire faţă de meseria vieţii mele.

La rădăcina uşurinţei cu care poate părea că ajungi să născoceşti o bijuterie, stau mii de alte ore în care ai încercat, migălit, rupt, modificat, ţesut, atins, înțeles, asimiliat tehnici, texturi, lumină şi culoare deopotrivă, până să te poţi juca cu adevărat. Şi înveţi mereu, aşa rămâi viu în meseria asta. De fapt, oriunde.

Anca Constantin

VânturăLume: Viața există în toate. În desenele bijuteriilor tale predomină pietrele semiprețioase și cristalele, fiecare vibrând pe o frecvență diferită. Crezi că există o legătură între vibrația lor și cea pe care o avem fiecare în noi? Sunt cei care cred că ar avea proprietăți vindecătoare.

Anca Constantin: Eeei, aici povestea e aproape fără capăt. Da, pietrele naturale au vibraţii extraordinare, ne ating, ne aleg, ne umplu de lumină şi ne acoperă orice umbră dacă ştim sa le răspundem în iubire. Am putea vorbi despre ele, ore, zile, timp… Le simt în timp ce le lucrez.

Nu, corect spus este – în timp ce lucrăm împreună. Nu de puţine ori lucrez cu o piatră anume şi la finalul poveştii mi-a trecut durerea de cap sau m-am liniştit după o zi de nebunie. Pietrele purifică, sunt instrumente minunate cu care mă ştiu norocoasă să-mi umplu matca de energie, casa, sufletul. Dacă pot da un strop mai departe, e mare mulţumire.

Anca Constantin

VânturăLume: Care sunt pericolele, sau greșelile tipice în care ar putea aluneca cei care aleg o astfel de carieră (oricare ar fi ea) pe cont propriu?

Anca Constantin: Greşeli tipice poate ar şti să spună cineva mai în ale economiei sau cifrelor. Nu sunt o boemă desăvâşită, dar lupt să nu mă agăţ de reguli. Tot ce am, stă în mâinile, mintea şi sufletul meu, abia apoi vin materialele cu trup şi preţ concret. Creativitatea nu e ceva ce încape în formule.

N-aş încuraja pe nimeni să caute sfaturi de evitat greşeli. Greşelile sunt bune. Sunt dovada că mergi înainte, creşti, înveţi, accepţi să te schimbi.

Dar dacă trebuie să spun ceva concret, ar fi cam aşa – dacă vrei să începi ceva pe cont propriu, fă doar ceva ce iubeşti cu patimă – altfel n-ai să poţi susţine ritmul de muncă; vino cu bani puţini – sentimentul de „plasă de siguranţă” n-a motivat pe nimeni niciodată să înainteze; rupe-ţi zona de confort şi preţuieşte tot ce reuşeşti, pas cu pas – încrederea pe care ti-o construieşti va face valuri puternice în jur, e un magnet de energie bună ! Dacă ai greşit fundamental, recunoaşte, asumă-ţi, învaţă, rupe tot pâna la rădăcina bună şi începe din nou, curat. Acelaşi lucru sau altceva. Fără teamă.

Anca Constantin 

VânturăLume: Până și o Super-Albă ca Zăpada are parte de câte un măr din kriptonită. Ai momente de îndoială și blocaj? Ce faci pentru a le depăși?

Anca Constantin: Mărul de Kriptonită – nesimţirea şi prostia. Minciuna ar mai face şi ea cât de-o cireaşă de kriptonită aşa. E cel puţin trist că şi într-un domeniu unde te aştepţi să găseşti doar oameni animaţi de drag de frumos şi creaţie, dai şi peste uscături negre de iască, dar poate că aşa e construit echilibrul. Fără întuneric n-am şti să iubim lumina.

Îndoială şi blocaj…hm, cum s-o spun ca s-o cruţ pe Albă-ca-Zăpada de transformarea subită într-o amazoană cu bucle rebele?

N-am.

Mama e responsabilă pentru lipsa abilităţii mele de a mă îndoi că pot face orice îmi intră-n cap să fac. Iar de blocat…Berbecii nu prea nimeresc manevre din astea romantice. Glumesc…am spus la început – cad şi mă ridic…de câte ori e nevoie. De depăşit, depăşesc orice închizând o clipă ochii şi înviind amintirea zilelor în care am fost oarbă. Adică mă trece în braţe cele mai învolburate râuri, liniştea că mă ştiu iubită.

VânturăLume: Dacă n-ai scrie sau n-ai făuri bijuterii ca un elf pădurean, cu ce te-ai ocupa? Cu ce te ocupai înainte de-a meșteri bijuterii?

Anca Constantin: Oh, o să le iau pe rând…

Dacă n-aş scrie? Ar fi înainte de 1976 şi nu m-aş fi născut.

Dacă n-aş face bijuterii? Aş picta…aş lucra din nou lut cald sau aş desena sticla…îmi lipseşte durerea aia bună din mâinile amorţite pe pensulă, fugărind lumina.

Cu ce mă ocupam înainte? Design interior – ani mulţi, astrologie – ceva vreme, scris – mereu.

 

Anca Constantin

 

VânturăLume: Ce i-ar spune acum Anca mare, celei mici?

Anca Constantin: Bună dimineaţa. În fiecare zi!

 

 

by -
0 1329

Liana Oprea America de sud

Citeam.

Era un articol oarecare, dintr-o publicație online oarecare, din fața unui monitor oarecare, într-o zi în care mi-era dor de acasă. Titlul spunea tare și răspicat: O româncă prin jungla amazoniană.

M-am oprit din scanarea textului și l-am recitit. Rar. Pentru mine, cuvintele au puterea unei vieți. Unele strălucesc precum licuricii într-o pădure întunecată. Altele poartă în sinea lor sunete și culori înmiresmate. Cuvintele din Anonima Sudamericană luminau ca un far. Un șuvoi de lumină descompusă, prăvălindu-se ca o ploaie de flori. „E posibil așa ceva?”, îmi spuneam. „O româncă prin jungla amazoniană? Care să scrie așa de luminos?” E.
 

„Să descrii Amazonul, cuvintele nu s-au inventat încă toate. Ochiul european, obişnuit cu măsurile mici şi exacte, nu poate decât să înregistreze ceea ce creierului îi vine greu să asambleze în semnificaţii, dată fiind meteahna lui de a se raporta fără încetare la experienţe cunoscute. Amazonul se priveşte cu sufletul. Şi sentimentul permanent care te însoteşte pe tine, călător pe meandrele lui, este cel al mirării continue. Acea mirare care semnalează prezenţa miraculosului.” (LO)

Despre călătorii, serialul Anonimei și despre ieșirea (ea zice că e mai mult un du-te-vino) din zona de confort, vorbim mai jos cu autoarea lor – un vântură-lume autentic, Liana Oprea.

VânturăLume: Liana, cum ai început să călătorești? Care a fost prima ta ieșire în lumea largă?

Liana Oprea: Prima ieșire din țară a fost abia în 2006, până alături, în Cehia. Prima ieșire în lumea (mai) largă, însă, a fost în iarna aceluiași an, și m-a lăsat cu arme și bagaje în India. Armele s-au tocit, iar emisferele cerebrale s-au inversat, cam ăsta e efectul Indiei. A fost un antrenament intensiv, pe repede înainte. Habar n-aveam ce mă aștepta.

VânturăLume: Merită? Unii stau cuibăriți în fața unui documentar de la TV și spun că văd aceleași peisaje, fără a ieși din casă.

Liana Oprea: N-aș pune problema așa, acum (pentru că mai demult, în entuziasmul autocontemplării unor lucruri pe care nici nu știam că le pot face, am fost tentată să judec și să compar, da). Fiecare se pricepe mai bine la ceva. Nu e mai bine sau mai rău, e diferit. Și foarte foarte personal. Așa că nu-ți pot răspunde decât că da, pentru mine merită. Cu M mare. Dintotdeauna m-au atras depărtările. Numai gândul la a vedea un arbore care arată altfel decât cei pe care îi știam, de a-i pipăi coaja, frunzele, mă transporta într-o stare febrilă, cu fiori pe șira spinării. În sesiune, când învățam noaptea, în bucătărie, mă holbam ore întregi pe geam, la orizont, și visam organic la trenuri care nu se opresc. E mult de povestit aici.

VânturăLume: Ce anume te determină să îți iei, periodic, lumea-n cap și rucsacul în spinare și să pleci hai-hui?

Liana Oprea: Cred că tocmai acea chemare despre care vorbeam mai devreme. Haha, lumea-n cap e o expresie interesantă. De fapt, în 100% din cazuri am simțit dinainte dacă o să mă împrietenesc cu un loc sau nu. Deci, cumva, chiar am lumea în cap, se pare. Altfel nu, prefer să mă informez doar în legătură cu chestiuni practice înainte de a pleca: dacă e nevoie sau nu de viză, cât costă berea, prețuri medii la cazare, astfel de chestiuni. Dacă nu te lași surprins, îți cam scapă experiența reală, zic eu.

9732_1155334287014_6481640_n

VânturăLume: Mulți dintre cei cărora le-am povestit despre tine mi-au pus întrebarea clasică, legată de cheltuieli. Ai un job rupt din rai, de poți să călătorești în fiecare an?

Liana Oprea: Și mie. Atât de des încât începusem să mă simt vinovată, sau ca și cum aș ascunde ceva. Nu prea mai răspund la întrebarea asta când nu mi se adresează în scopuri pragmatice, de către cineva care vrea să plece într-un loc unde am fost și eu. Fac o excepție: sunt liber profesionist de zece ani. Asta m-a obișnuit cu perioade dur fluctuante din punct de vedere financiar. Una din consecințe e că realizezi ce îți trebuie și ce nu. Elimini multe obișnuințe și false nevoi. Practic devii mai bogat. Dispun de timp, am muncit în direcția asta. Iar când dispun și de bani, plec „să cunosc”, cum spun latino-americanii. Cu 2000 de euro, de pildă, pot sta două luni și ceva, cu toate cheltuielile, inclusiv biletul de avion. Și asta dacă e biletul mai scump – dar de cele mai multe ori îmi ies în cale promoții, și atunci crește și bugetul. În plus, cu cât stai mai mult cu atât se amortizează prețul biletului de avion. 500 de euro pe lună e un buget în care te lăfăi, ca backpacker, în anumite părți înnebunitor de frumoase ale lumii. Cel mai puțin am cheltuit 450 de dolari pe lună, fără să strâng din fund – în Guatemala, Nicaragua.

Vântură Lume: Ce trebuie să conțină, obligatoriu, rucsacul unui călător? Prin ce se deosebește acesta de bagajele unui turist?

Liana Oprea: Nimic nu e obligatoriu în afară de pașaport și bani (pentru unii, cum e finlandezul Tomi Astikainen, nici banii, zice-se, nu sunt necesari). Orice altceva îți poți lua de pe drum. Restul de obiecte din bagaj ține de comoditatea și obiceiurile fiecăruia. Eu prefer să am, pe lângă puținele haine (mai bine speli decât să cari) o pelerină de ploaie, un sac de dormit de vară, un caiet, un pix și un creion.

Vântură Lume: Despre călătoria ta în America de Sud scrii pe larg la cunoscutul blog de travel Tedoo.ro, al lui Brad Florescu. De ce a însemnat ea așa de mult pentru tine? Ce-au, dom´le, americanii din sud, de vrăjesc pe toată lumea?

Liana Oprea: Păi dacă vrăjesc trebuie că au ceva magie, nu? Și extind stereotipul la toată America Latină.

Vântură Lume: O bună parte din drum ai călătorit împreună cu Răzvan Antonescu, în memoria căruia scrii azi aventurile voastre de-atunci. Citind despre el, mi se pare aproape ireal. Un personaj dintr-o ficțiune, aflat în permanentă agitație, debordând energie. Chiar așa era?

Liana Oprea: Aventurile am început să le scriu cu el alături, în Apuseni. Era marea lui dorință, să facem o carte din călătoria în America de Sud. În sensul ăsta, da, serialul de pe Tedoo îi este cumva dedicat. Într-adevăr, el este personajul. Eu sunt mai mult observatorul. La mine evenimentele vin, iar eu nu le refuz. El le căuta activ, le provoca. Nu suporta o zi fără „spectacol” – ăsta era cuvântul pe care îl folosea foarte des.

VânturăLume: Ați plănuit traseul în detaliu de la bun început? În ce proporții e indicat să fii un control freak atunci când călătorești?

Liana Oprea: Dacă mă întrebi pe mine – și pe mine mă întrebi – nu e indicat. Nu, nu am plănuit. Eu voiam să plec în Thailanda, îmi amintesc că eram pe munte, în Bucegi, și Răzvan m-a întrebat de ce nu vin și eu în America de Sud. Și-am zis ”chiar, de ce nu?” El ajungea la Rio cu vreo două săptămâni înaintea mea, eu mi-am luat un bilet cu sosire la Rio și plecare din Quito, deci era clar că ne despărțeam pe parcurs. Când încă eram în Brazilia tot nu deciseserăm dacă o luăm spre sud, pe la Iguazu spre Argentina (varianta lui), sau spre nord, pe Amazon (varianta mea). Și-așa am plecat pe Amazon. Ne-am despărțit la Iquitos, în nordul Peru-ului.

traseul calatoriei

VL: Destinația sau drumul? De ce?

LO: Drumul. Pentru că drumul se mișcă, e dinamic. Știi cum e linia dreaptă alcătuită dintr-o infinitate de puncte? Ei bine, și drumul e alcătuit dintr-o infinitate de destinații necunoscute. Și ce căutăm, și de ce ne temem, și ce ne transformă dacă nu necunoscutul?

VL: Ai ieșit de mult din zona de confort în care ne bălăcim majoritatea dintre noi. Ce îi sfătuiești pe cei care sunt aproape de ieșire, dar ezită să facă pasul decisiv și să se avânte dincolo?

LO: O, nu. N-am ieșit. Doar că acum știu că pot, am confirmările. Ieșirea dintr-o zonă de confort duce la altă zonă de confort. Și se repliază dacă stai prea mult. Începi să uiți, să revii la vechi ape călduțe. Important e să nu te oprești, oricât de bine ar părea că-ți este. E esențial să-ți dai seama că ești aproape de ieșire. Și e și foarte greu de determinat momentul. Cred că atunci când doare cel mai tare, când pare cel mai întuneric, când simți că te rupi pe dinăuntru, ăsta e semnul că ești aproape de ieșire. Se întâmplă atunci ceva. Uneori pare că vine dinafară, celebrul șut în fund, care e de fapt o oportunitate de a te mișca, de a ieși din cerc. Trebuie să prinzi momentul ăsta și să mergi cu el în necunoscut. E un noroc deghizat într-o nenorocire. Alteori faci tu ceva, nu pentru că ești vreun viteaz, ci pentru că nu mai poți așa, la propriu. De fiecare dată când am mers împotriva firii, drumului meu, mi-a fost teribil de rău. Și din răul ăla am ieșit, pe partea cealaltă, într-o lume nouă, lăsând ceva în urmă, ceva ce credeam că-mi e necesar dar nu-mi era. Într-un fel, toată viața e o renunțare. Dar fără conotația tragică pe care o adăugăm din obișnuință renunțării. E o renunțare însoțită de bucurie. Dacă nu lași ceva să plece, cum să ajungi la altceva, nou?

VL: Ce i-ar spune acum Liana mare, celei mici?

LO: Nu te-am trădat.