CUGETĂRI

by -
0 837

vanturalume copilarie

Ești mic și plin de viață. Parcă e prea multă și de aceea ai nevoie să te miști constant. Să urci scările în fugă. Să cobori de la etajul 4 pe balustradă. Să joci prinsa, scunsa, rațele și vânătorii, coarda și elasticul – toate deodată.

Îi spui râzand: „Da,da,da!” bunicii, când te întreabă dacă ai să-ți aduci aminte de restul pe care trebuie să-l primești de la vânzătoare și uiți în secunda în care ai ieșit pe ușă.

Și chiar dacă abia ajungi cu nasul la tejgheaua de la alimentară, strigi tare după o pâine proaspătă și mare, așa cum te-a învățat bunica, și primești niște buline metalice și un corn cu mac în plus. Prima dilemă, rezolvată ușor: arunci bulinele de metal și mănânci cornul, după care te întorci acasă țopăind într-un picior, cu dinții înnegriți de mac.

Lumea ta nu e încă pironită în cifre și explicații riguroase, doar în credința oarbă că lucrurile vor ieși bine.

Te trezești când răsare soarele și adormi cu poveștile bunicii. Acesta e timpul tău. În rest, nu știi ce e un rest. Nu e timp în tine pentru resturi. Nu încă.

– Mai încet! te mustră cei mari câteodată, dar nu știi ce înseamnă „mai încet”. Nu înțelegi ce înseamnă să mergi frumos pe stradă. Nu cunoști cuvântul plimbare. Nu știi de ce nu poți vorbi în timpul mesei, când se pot inventa cele mai grozave povești științifico-fantastice în supa cu teiței din farfurie și nu te prinzi de ce nu e frumos să îți pendulezi picioarele în timpul mesei sau să râgăi în public. Nu știi să fii altfel decât ești deja.

Adulții sunt pentru tine cel mai grozav mister. Ei știu totul. Până și cum să pară ceva ce nu sunt. Va trece mult timp până să îți dai seama că, în fond, nu știu nimic.

Dar tu ești încă mic și vrei să crești mare cât mai repede. Să fii și tu ca ei. Să afli cheia tuturor misterelor. Să ieși din casă fără să ceri voie. Să nu te murdărești! Ce minune să fii mare și curat! Tu ești mic și murdar. Doar așa știi să te joci. Și când e să cazi, cazi. Când e să-ți înverzești genunchii, îi înverzești. Râzi când ești fericit și plângi când lumea doare prea tare.

Bălțile de pe șosea par să aibă o predilecție pentru pantalonii tăi recent spălați, iar praful se lipește de tine orice-ai face. Pentru că ai un trup prea mic, cu prea multă viață nouă în el. Și prea limpede. Oricât praf s-ar lipi de tine, ochii tăi sunt limpezi mereu.

Cât de întunecați sunt, uneori, adulții în toată curățenia lor. Și cât de grei.

Trupul tău e atât de ușor.

Cu anii, prima tristețe îl face mai greu. Prima nostalgie. Prima iubire. Regretele. Încruntările. Afli că genunchii juliți nu dureau așa de tare, cum doare lumea, odată cu trecerea anilor. Și pentru că e mai greu, pașii se încetinesc.

Așa cum afli răspunsul la întrebarea cu plimbarea, le afli pe celelalte. Eviți să cobori pe balustradă de la etajul 4. Începe să-ți pese de gura lumii. Când ești mare, dintr-un motiv misterios, lucrurile încep să ți se pară absurde. Prinsa ți se pare ridicolă. Rațele și vânătorii – fără sens. Exista o vreme când scunsa era o urmărire pe viață și pe moarte într-o junglă columbiană. De la un timp devine monotonă și plictisitoare. O imitație. Adulți imitând copilăria. Nu e joacă atunci când te joci și știi că te joci. Nu e joacă atunci când faci bășcălie de ea. Când încetezi să mai înveți din ea. Joaca de până atunci nu mai are sens. Alte jocuri încep să aibă.

– Nu mai ești copil, insistă cei mari din jur, dar ceva te face să nu-i mai crezi. Îți dai seama că, oricât ai crește, ești același copil, doar că în haine scrobite, care a învățat să se ascundă mai bine în acest joc de-a v-ați ascuns, pe care îl jucăm noi, oamenii mari.

Și-atunci se întâmplă ce e menit să se întâmple: momentul în care toate statuile cad. Toate modelele. Poate să fie doar un spațiu tastat, momentul în care îți dai seama că singurul pe care îl poți modela ești tu însuți. Singurul model real din lumea ta ești tu.

Și-atunci, totul se schimbă. Și de-abia atunci, totul începe.

by -
0 1197
Îmi este din ce în ce mai greu să leg noi prietenii. Dintr-acelea care încep în scara unui bloc cu un „Cum te cheamă” și durează până dincolo de timp.

Cu cât înaintez în vârstă, număr astfel de prietenii pe degete. Bineînțeles că în lumea oamenilor mari – adulți cărămizii – avem multe cunoștințe, multe simpatii, multe relații și o listă mult mai complicată de întrebări: „Ce facultate ai terminat? Unde lucrezi? Pe cine mai cunoști? Unde ți-ai petrecut ultimul concediu? Ce branduri porți, ce vehicul conduci și pe cine urmărești pe Twitter?”.

Ne felicităm apoi când împlinim ani, după ce ne aduce Facebook aminte, dăm like-uri când se schimbă o poză de la profil și ne tag-uim în felicitări cu pisici, brazi și lacuri eminesciene.

Astăzi, o prietenie nouă în lumea oamenilor mari e o tranzacție pe o piață de valori măsurată, lungită și scurtată după fluctuațiile unor trenduri, la care aderă un număr considerabil de jucători.

Și dincolo de cartea de vizită, acolo unde scrie cu litere mici, există întrebarea supremă pe care toți o gândesc: „Ce ai putea să faci tu pentru mine vreodată, încât să merite efortul de a te păstra aproape?”. Este întrebarea care crește an de an în zidurile dintre noi. Răspunsul devine condiția tranzacției. Așa de cinici devenim când creștem oameni mari aka adulți cărămizii.

Exista o vreme în care nu era nevoie de eforturi sau condiții pentru a păstra pe cineva aproape:

– Cum te cheamă?
– X.

Și era evident că se lega o prietenie. Un nod puternic. Astăzi scanăm și etichetăm oamenii în diagonală așa cum facem cu articolele pe care le citim în grabă de pe smartphone. Astăzi, lumea intră în viețile noastre și pleacă mai departe precum secvențele unui film de duzină din care am reținut un dialog amuzant sau, în cel mai fericit caz, o emoție de câteva clipe.

Exista o  vreme în care verile treceau leneșe, iar noi aveam tot timpul din galaxie să-i observăm și să-i cunoaștem pe cei din jur. Numai așa îi puteam iubi. Astăzi iubim mult mai mult așteptările pe care le avem de la cineva și ne lipsesc răbdarea și timpul de-a descoperi omul din spatele lor.

De aceea astăzi prieteniile de cursă lungă între adulții cărămizii sunt rare. Majoritatea dintre noi umblăm pe drumuri întunecoase, cu mâinile înfipte resemnat în buzunarele de la pantaloni sau încrucișate defensiv la piept. Cei care le mai întind liber în întuneric în căutarea altora par mituri, dar odată întâlniți, valorează mai mult decât 3000 de adepți de pe Facebook. Oamenii care își întind mâinile înspre alții, fără teama de-a fi plezniți cu liniarul, pot fi numărați pe degete. Nu cer nimic, nu vor nimic, doar se bucură că nu sunt singuri.

Cum le-am răspunde noi? Pe câți dintre noi ne mulțumește astăzi prozaicul „Cum te cheamă”? Mai mult: câți dintre noi mai cunoaștem astăzi răspunsul acestei întrebări?

by -
0 648

“Viaţa ar trebui trăită invers.

Ar trebui începută murind şi depăşind, aşadar, această traumă de la bun început.

Apoi ar urma să te trezeşti într-un azil de bătrâni, cu o stare de sănătate care se va îmbunătăţi zi de zi.

După o vreme eşti dat afară de-acolo, pe motiv că poţi avea grijă de tine şi singur şi primul lucru pe care îl faci este să-ţi ridici pensia.

Începi prima zi de lucru, iar colegii îţi cadorisesc un ceas de aur.

Lucrezi 40 de ani până când devii apt pentru o retragere din câmpul muncii.

Ca urmare mergi din chef în chef, bei, faci sex, nu treci prin nicio problemă prea gravă şi te pregăteşti să intri la şcoală.

Mergi la şcoală şi eşti toată ziua pe-afară, la joacă, fără să-ţi pese de alte probleme, până când ajungi un bebeluş.

Ultimele 9 luni de viaţă le petreci bălacindu-te într-un mediu călduţ, cu room service etc etc etc.

Şi la sfârşit, pleci din lumea asta într-un orgasm!”

Joaqui Salvador Lavado “Quino” despre viaţa luată invers

 
 

by -
0 702

cerere de nevasta vanturalume

Detest nunțile.
Așa de tare încât, dacă aș putea, aș da o lege împotriva lor. Apoi i-aș persecuta pe toți cei care ar îndrăzni să nu o respecte.
Îmi sunt așa de antipatice, încât ar fi nevoie de un asteroid la câțiva kilometri de atmosferă și de un Bruce Willis, care să amenințe că n-are chef să detoneze nicio bombă, ca să mă nuntesc eu vreodată.
Pe această planetă.
În acest Univers. Ever!
Nici în acesta, nici în altele!

Așa e cu traumele din copilărie. Unii domni cu barbă și ochelari zic, pe un ton nazal, că din ea ni se trag toate. Copilăria e solul fertil din care ne hrănim ca viitori adulți.

Atunci când mi s-a adresat prima cerere de nevastă, un ciulin plin de țepi, de pe marginea unui drum prăfuit, arăta mai bine decât mine.

Viața mi se scursese instantaneu din trup, când, la 7 ani, se prezentase la ușa de la intrare, ceremonios și decis, Bogdănel de la etajul 3, care tocmai împlinise 5. Avea atâta apă de colonie în păr, încât i se scurgea pe gât și pe brațe. Totuși asta nu l-a împiedicat să-i ceară mâna mea, bunicului.

”Că dacă poa’ nenea B să i-o dea pe Andre de nevastă.”

Nevastă! Auzi glumă! NE-VASTĂ!

Aș fi vrut să despart acest cuvânt odios în atâtea silabe, încât să dispară din DEX.

Bunicul, care era convins, în sinea lui, că va trebui să aștepte mult și bine până când vor începe să curgă cereri in căsătorie, rămăsese uluit și dezarmat în pragul ușii, fără să poată mormăi, în stilul caracteristic, nimic.

Bogdănel repetă întrebarea, în cazul în care bunicul nu îl auzise din prima.

– Te-am auzit din prima! se răsti el prichindelului mai scund decât mine cu două palme.

Mă privi gânditor în timp ce eu eram sigură că îi va spune câteva, iar amorezului pretendent i se vor îneca toate corăbiile la care visase vreodată. În schimb:

– Dacă este și ea de-acord, atunci nu pot să te refuz.

A fost prima dată în viața mea când am rămas mută și împietrită ca o statuie, în timp ce ace de spaimă îmi ieșeau prin toți porii. Tot atunci am înțeles cum se simt aricii.

– NU! am exclamat, într-un sfârșit, ca și cum ar fi fost la fel de evident ca verdele ierbii, trântind ușa în nasul potențialului consort.

Dar cum perseverența e mama reușitei, Bogdănel avusese grijă ca vestea să se răspândească în toată scara, iar apoi în tot cartierul.
După două zile, în fața blocului se organiza nunta, iar mireasa, din balconul de la etajul 1, plângea de-i sălta tricoul.

Nunta avea ca ”invitați”, toți copiii. Începând cu cei care se țineau timid pe trotinetă și terminând cu cei care făceau acrobații pe bicicletă. Erau prezenți și menestreli care cântau din ramuri de copaci, lăsându-mă să mă întreb dacă voiau să facă focul sau imitau un cor de viori. Totul se petrecea sub ochii luminoși ai lui Bogdănel care își prinsese de guler o cravată de pătlagină.
În acest timp, Zamfirică – vecinul de la parter care intrase în gimnaziu cu două trimestre în urmă, șterpelise de la maică-sa un văl alb și se perinda sub geamul meu cu un buchet de flori de câmp. Când a văzut că încetez din plâns și mă pun pe râs, s-a retras, rușinat, în vizuină printre râsetele și fluierăturile celorlalți. Așa mi-a venit prima idee genială din viața mea ( de care să fiu și conștientă).
Copiii se adunau cu entuziasm în fața acestui joc nou, marca blocul 9, care se numea Nunta.

– Bunicule, mă mărit!

Acestea fiind spuse, mi-am îndreptat tricoul roșu cu Garfield, mi-am încălțat sandalele și am ieșit afară în mulțime.

A fost prima dată în viața mea, când am ieșit trântind ușa în urma mea.

– Fac ce vrei, mi se declara Bogdănel.
– Poți să respiri în găleata cu apă de la fântână?
– Nu pot, se încurca el.
– Atunci nu mă iubești, plusam eu, blufând cu nerușinare.
– Biine…merg…

A fost prima dată în viața mea, când am înțeles la ce se referă noțiunea de iubire oarbă.

Când puștiul era pe cale să realizeze sacrificiul suprem, l-a oprit bunicul:

– Haai Bogdănele, nu vezi că ea nu vrea?

”Să nu îi spună nenea B ce să facă, pentru că el o vrea pe Andre de nevastă” își țuguia el buzele încruntându-se.

– Dar ea nu, măi băiatule, și dacă o iubești trebuie să respecți ce vrea.
– O respect, nenea B, îi răspunse el printre primele sughițuri de plâns.
– Gata! Joaca s-a terminat! mormăi bunicul turmei de mutre mirate din jur. Nu se mărită nimeni cu nimeni. Prima dată – la școală!

Un Oooo dezamăgit se răspândi în toată atmosfera din jur.

– Și peste 5 ani… încercă Zamfirică
– Nici peste 5, nici peste 20! Despre cereri de nevastă nu se discută! Vrei să vorbesc cu taică-tău?

Zamfirică se îngălbeni și o luă la goană, încurcându-se într-o fustă veche, croită dintr-un sac de cartofi.

A fost prima dată în viața mea, când am învățat ce înseamnă psihologie inversă în familia mea.

cerere de nevasta vanturalume

by -
0 740

Ne este dat să ducem atât cât putem. Asta ne face puternici.

Bună seara, iubito.

Bunica își dezlipi mâna de pe fruntea Deicăi, privind-o cu îngrijorare. Ardea ca focul.

– E cerul roșu, bunico.

Lumini întrerupte în întuneric. În camera mică din blocul 9 e frig. În cartierul lugojan e Decembrie 89.

 

foto14

– Unde vezi tu roșu? Că-i noapte, puiule. Lasă că acuși vine tata.

Era plecat, împreună cu bunicul și alți vecini. Se auzeau zvonuri despre o revoluție. Vorbeau toți despre granițe, schimbare și democrație. ”Ca despre nave spațiale”, gândea bunica. ”Nu putem trece, peste noapte, de la Marx la Adam Smith și să ne păstrăm sănătatea mintală”, îi  în gând. ”Și n-am niciun paracetamol”, căuta îngrijorată prin cameră.

– Am visat urât…

”Și n-am paracetamol.”

Privea la țâncul ascuns în plapumă și îi înjura pe toți din jur. Adulți ocupați și încurcați în ideologii.

”E ca un buboi totul” își continua gândul. ”Se umflă. Se luptă. Își înfige ghearele ascuțite de durere și așteaptă. Să atingă un final. Oricare ar fi el.”

– Ia povestește-mi și mie ce-ai visat, îi șopti blând în timp ce o legăna. Când așezi visele în povești, le faci mai mici și le vezi mai bine.

– Mai mici…bâguia Deica printre frisoane.

Lumânările din fereastră pâlpâiau ușor. Se luase curentul pentru a patra oară. Și căldura.

”Doamne, vino Doamne”, îi șopti bunica iernii reci care înghețase străzile. Frisoanele fetiței creșteau în intensitate.

– Doi feți frumoși cu părul de aur, respira ea greu.

Aprindere la plămâni. Șosete cu oțet și fulare umplute cu varză. Îi încălzise o bucată de țiglă în cuptor. Gazul nu se luase. Să-l ia dracu de mare conducător. Să-i ia dracu pe toți. Sunt toți la fel, se înfuria ea. Apoi cu blândețe, către Deica:

– Păi vezi? Ca în diafilm. Sunt frumoși și buni feții frumoși cu părul de aur.

– Nu sunt, o privi Deica și bunicii i se strânse inima într-un nod. Strigă unul la celălalt. Cel mare are o sabie. Cel mic îi strigă să plece. Dar cel mare nu vrea.

– Lasă că sunt frați, îi zâmbi cu încurajare. Se împacă ei.

 

bucuresti-bd-magheru-22-decembrie-1989-2

Deica deschise ochii larg înspre fereastră.

– Fulgeră afară, bunico. E totul roșu.

Bunica se dezlipi de ea. Trebuia să-i schimbe șosetele cu oțet. ”Nu funcționează”, își spuse după un timp, îngrijorată. Avea nevoie de un paracetamol. Avocatul Sfătoiu.

– Trebuie să plec un pic. Un pic de tot. Să stai cuminte, bine? Cine-i fata mea cea curajoasă?

– Eu sunt, auzi vocea mică de sub plapumă.

Până să ajungă la etajul trei din scara vecină, se stinse lumina. Afară fulgera. Îi trecuse prin minte că e ciudat să fulgere în decembrie. Ningea încă?

Ningea. Și căldura se oprise din nou.

La alde Sfătoiu era zarvă.

– Da, vin acum! auzi prin ușa închisă.

– Da? se răsti la ea Sfătoaia.

Valul de lumină și căldură o prinse nepregătită.

– Aveți căldură…

– Un reșou…Ce-i vecină?

– E fata bolnavă din nou…

– Staai Nicule!! strigă Sfătoaia către bărbatu-su, din prag. Că e tanti de la scara B.

– Sărumâna, o salută el scurt și dispăru dincolo de ușa sufrageriei.

– N-ați avea un paracetamol? îndrăzni bunica. Sau un biseptol? Că arde ca focul…

– Cine? întrebă Sfătoaia, distrasă de vocile care răzbăteau prin ușa camerei. Bunica auzi vag: Timișoara, revoluție, schimbare.

Sfătoaia o privi cu groază, trăgând-o în casă de mânecă, făcându-i semne să tacă. Înainte să închidă ușa în urma lor, privi îngrijorată în jur.

– N-ai auzit? tremura ea. Se trage în Timișoara! Vorbea repede, cu sughițurile unui plâns abia stăpânit.

– …

– Avem băiatul student acolo. A intrat anul ăsta la Politehnică.

Bunica o luă de braț, privind-o cu îngrijorare. Nu știa ce să-i spună.

– I-am zis la telefon să nu cumva să facă pe eroul și să iasă în stradă, apăru Sfătoiu în vestibul. Așa că hai, stai liniștită. Că nu-i nimic. Apoi către bunica: Ce-i vecină?

Bunica avea mâinile moi de la căldură. Își simțea tâmplele învăluite în moleșeala caldă a somnului. Un somn de care nu mai avusese parte de când se îmbolnăvise Deica.

– A venit curentul? întrebă ea. Cum de funcționează reșoul vostru fără curent?

– Cu baterii, îi răspunse Sfătoiu scurt și sec. Hai că trebuie să plecăm, o grăbi apoi pe Sfătoaia. Mergem la socri.

– N-aveți un paracetamol? E fata bolnavă. Arde ca focul.

– Ce-are? o grăbi Sfătoaia afară pe ușă, în timp ce se întindea după paltonul din cuier.

– Roșu-n gât. Mi-e tare frică să nu facă aprindere la plămâni… Și n-am niciun paracetamol în casă. I-am pus șosete cu oțet și comprese cu varză. I-am făcut frecții cu apă cu sare. Să îi scadă febra. Dar nimic nu merge. Poate un biseptol…

– Ei,  biseptol. N-are efect. E ca o bucată de cretă. N-ai o portocală? Are nevoie de vitamine, fata. Pentru imunitate. Sau lămâi. Fă-i o limonadă.

Bunica îi privea perplexă. Despre ce vorbeau acești oameni? În ce Univers al căldurii și portocalelor trăiau?

– Portocale? De unde?

– De la partid! o zoreau pe scări în jos. Vezi dacă Nuța-vânzătoarea are. SIGUR are. Ea are TOTUL, tot timpul. Du-i o cafea. Și rezolvă ea. Poate și de un paracetamol.

– Cafea? bâguia bunica. De unde?

– Ei de unde? De la partid. Vezi la Tuța din blocul 5. Hai vecină mai repede, că ne grăbim.

Bunica privi în urma lor. Aproape că alergau pe strada întunecată.

Tuța din blocul 5 îi deschise ușa la fel de grăbită. Timișoara. Timișoara, se auzea din nou prin ușa sufrageriei. După Timișoara urma Lugojul.

Dacă Bucureștiul nu iasă în stradă în zilele următoare, Timișoara e pierdută, gesticula ea cu urechea lipită de radio europaliberă. Și după Timișoara, noi.

 

timisoara decembrie 89

Toți aveau un radio care prindea europaliberă. Și toți îl ascultau cu urechile lipite de difuzor.

– Un paracetamol, n-ai avea? E fata bolnavă din nou. Arde ca focul. M-a trimis Sfătoaia la dumneata, încercă bunica.

– Sfătoaia? Sunt vremuri grele.

Privea în gol. Bunica ridică din sprâncene. Văzând-o așa, cu părul vâlvoi și fără machiaj, parcă nici nu semăna cu ea.

– Nu sunt fulgere ce fulgeră afară, adăugă stins, după un timp. Luați aici un paracetamol și plecați repede, tanti B. Vorbesc eu cu Sfătoaia altă dată. Na și o portocală.

Bunicii îi venea să țopăie de bucurie. Deica n-are să mai viseze nicioadată cu frați care se ceartă.

– Și nu ieșiți din casă, o sfătui Tuța.

Dar bunicii îi păsa prea puțin. Fata se va face bine. Apoi, împreună cu Lisica, vor învăța o poezie nouă.

– Bună seara iubito, îi spuse veselă, odată ajunsă în camera mică din blocul 9.

 

decembrie 89

 

– Cum e Deica? întrebă mama a doua zi. Lisica a plâns toată noaptea. Sper să nu ia gripa Deicăi.

– Copiii simt altfel lumea. La nivel primar, răspunse bunica.

La privirea uimită a mamei, bunica adăugă:

– E mai bine. I-am dat o jumătate de paracetamol. Dar i-a scăzut febra abia după ce a terminat portocala.

– Portocală? De unde?

– De la Tuța…

– Ați auzit? o întrebă mama. Zice Nuța-vânzătoarea că ar fi dispărut băiatul Sfătoilor. Azi noapte în Timișoara.

”Bună seara, iubito. Te aștept ca și când numai dragostea noastră ar fi pe pământ…”

– E cerul roșu, zilele astea, în Timișoara, șopti bunica gânditoare.

Nu putem trece de la Marx la Adam Smith într-o clipă. Nu putem trece la Adam Smith si Punct. Nu putem copia sistemul altora ca și cum am înlocui un tricou strâmt cu altul mai larg. Să ne privim în oglindă și să ne cunoaștem noi pe noi înșine. Așa ar trebui făcut. Și-apoi, să ne croim o haină pe măsura noastră.

– Ce facem acum? întrebă mama.

Bunica privi lung cerul roșu de decembrie și zarea unde fulgerase toată noaptea precedentă.

– Acum începem o poveste nouă și așteptăm să ne vindecăm.

Așa a început povestea din Decembrie 89.

 


 

 

by -
0 1208

Cu nasul turtit de vitrina cu jucării, Deica lăsa aburi prelungi, ca aripile unui fluture gigantic. Maricica, Veronica, Suzana și Lilica o priveau cu ochi de sticlă uimită, din salonul aranjamentului de toamnă. Luau ceaiul de plastic.

– Ceștile sunt de plastic, nu ceaiul! o corecta bunica.

Norii se întindeau roșiatici pe cerul de toamnă.

– S-a dus vara, adăugă ea, privind în sus cu melancolie.

– Nu s-a dus! articula Deica, desenând, cu buzele, urme circulare pe aripile fluturelui.

– Nu-ți mai lipi buzele de geam, că primești microbi!

– Nu primește, doamnă. Că tocmai ce-am spălat cu dero, clarifica vânzătorul din ușa magazinului. Era un domn așa de înalt, încât Deicăi i se părea interminabil. Bunica îi zâmbi, salutându-l politicoasă. Și bunica era aproape la fel de înaltă.

– Așa fac în fiecare dimineață! hohotea el pe sub mustața roșcovană.

În caz contrar, aranjamentul de toamnă al celei mai frumoase vitrine cu jucării, ar fi rămas încețoșat, în spatele zecilor de fluturi alungiți și degete indicatoare, pe care le îndura de-a lungul zilei. Deica nu era singurul copil care se plimba cu bunicii pe strada centrală din Lugoj, lăsând în urmă dâre lipicioase.
 

povesti din copilarie jucarii de toamna

– Ana are mere! scria apăsat cu degetul, în dreptul păpușii Maricica.

Mai jos cu un cap, Lisica făcea același lucru. Doar că Ana ei arăta ca un cartof cu privirea încrucișată, iar merele pluteau, colțuroase, departe de ea. Zâmbi triumfătoare, arătându-i bunicii. Ana avea mere, iar lumea ERA informată.

Dinăuntru, de la tejgheaua magazinului, tanti Mari citea pentru a șaptea oară în acea zi, pe aripile unui fluture aburit, EREM ERA ANA. Începuse școala, ofta ea. Apoi observând cartoful – și grădinița.

– E toamnă, doamnă! Că plouă castanii la mine în curte, îi arăta domnul vânzător, bunicii, o ediție a lui Tudor Ceaur Alcaz pe care o găsise cu o săptămână în urmă.

– Nu! Nu e încă! juca Deica un șotron imaginar. Și Lisica în urma ei.

”Meteorolog” se gândea bunica. Nepoată-sa cea mare avea să fie meteorolog. Are să-i strecoare prin povești ceva despre cumulo-nimbus și ceva despre nimbo-stratus. Că tot îi plac poveștile.

– Uite cum ne pasc norii, bunico! se opri ea dintr-o dată. Vezi? Stau sus și pasc din noi.

Lisica aplauda fericită. Și bunica deveni mică din nou. Cât Deica. Și vedea norii care pășteau.

Tanti Mari ieși în ușa magazinului să vadă și ea vietatea zburătoare la care se holbau cele trei.

– Ce? îi dădu un ghiont mustăciosului roșcovan. Unde-i zepelinul? râdea ea.

– Niciunde, răspunse el. Doar niște nori. Vă rezerv cărțile, doamnă?

– Da mulțumesc, răspunse bunica.

Doar niște nori? îl observa ea. Ce om mare…

Apoi uitându-se cu îngrijorare înspre nepoatele ei. Ce loc vor avea, gâlmele astea două, în lumea oamenilor mari?

– Îngheța-ță? voia să știe Lisica

– E toamnă, puiule. Îngheța-ța la vară! o ciufuli tanti Mari, iar Lisica ridică sprâncenele uimită. Toată lumea știa că toamna vine când pleacă tanti cu îngheța-ța. Și nu plecase. Lisica o zărise vizavi de magazinul cu jucării. Ședea pe un scăunel în fața mașinăriei și împletea cupe roz, mușteriilor cu degete lipicioase.

– Nu e toamnă până când nu pleacă tanti cu înghețata! sublinia Deica, privind-o sfredelitor pe tanti Mari.

Vânzătorul mustăcios pufni în râs:

– Uite la ele. Parcă ar fi la ”Țară, țară vrem ostași.”

Lisica nu voia decât o înghețata de căpșuni. Deica – de coacăze. Bunica se înveseli. Porniră în pași repezi înspre tanti cu înghețata din centrul lugojan. Aceeași tanti care continuă să măsoare anotimpurile și azi, 20 de ani mai târziu:
 

povesti din copilarie

”Avocatele micilor întreprinzători”, se gândi bunica, flexibilă.

– Nu mai sări pe șotronul meu! se răstea subțire Deica. Uite unul mai încolo! îi arăta ea Lisicăi, șotronul imaginar de pe cealaltă parte a trotuarului. Lisica însă îl voia pe al ei.

Bunica avea să-și amintească mereu, de ziua aceea senină și perfectă.

Ce zi minunată! zâmbea ea. Îl aveau pe Teodoreanu în librării, vitrina cu jucării nu avea microbi, toamna încă nu venise, iar nepoatele ei își vor găsi drumul în viață, prin țopăieli de șotron imaginar.

by -
0 955

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Când ieși prin câmpia Lugojului, înspre Buziaș trebuie să fii atent la semne. Pe vremea când bunicul mergea la pescuit doar câțiva aleși puteau desluși, de la prima vedere, drumul către Cernabora.

-Azi mergi la pești?
-Nu. Azi nu.
-Dar mâine?
-Nici.
-Dar poimâine?
-Nu.

Din aprilie până în iunie, aceeași întrebare (de un metru și ceva) îl întâmpina pe bunicu în fiecare dimineață.
Câteodată, întrebarea aștepta cuminte pe scăunel, privind afară pe balcon ploile neprevăzute de vară, care lăsau însingurată aleea din fața blocului.

-Tună și fulgeră, îi șoptea ea bunicii.

Bunica privea în zare.
Mereu ieșea pe balcon să vadă spectacolul cerului. Mereu Deica o urma ”vitejește”. Când se răsteau tunetele unul la altul, bunica simțea mereu cum o vrăbiuță zgribulită se strecura în palma ei.

– Auzi cum șoptește cerul?

Deica auzea, cum să nu, dar nu înțelegea.

-Îl auzim așa de puternic pentru că suntem noi mici, continua bunica explicația. Așa ne aud și pe noi furnicile când șoptim.

Apoi cerul elibera un ultim șuvoi de lumină și zgomot, ca în finalul unui joc spectaculos de artificii. Acestea fiind spuse, norii convocați la acea reuniune importantă iși vedeau fiecare de drumul său, ca și cum ar fi ajuns la un acord unanim în urma dezbaterii ce tocmai se încheiase. Apoi, aleea surâdea Soarelui vesel, iar copiii din cartier ieșeau explodând joacă în toate direcțiile:
Bărci de hârtie se lansau pe lacurile proaspăt răsărite, în concursuri la care se înscria toată lumea cu pantalonii suflecați până deasupra genunchilor. Și întotdeauna ”marea” trebuia testată: nimeni nu voia naufragii în bancuri de nisip.

Între timp, în balcoane, mame și bunici oftau resemnate, privind perechile impecabile de pantaloni spălate din nou în bălțile de pe șosea.

Doar în astfel de zile, bunicul ”bunicea” liniștit, sorbindu-și cafeaua în balcon, intervenind din când în când la vreun fault sau offside de-al ”derbedeilor” ce îi stricau mereu somnul jucând fotbal sub geamul lui. Deica îl surpindea, nu de puține ori, zâmbind și încruntându-se rapid când se simțea descoperit.

Cum se limpezea cerul trei zile la rând, întrebările apăreau din nou:
– Mergi la pești?
– Nu încă.
– Dar mâine?
– Nu.
– Poimâine?
– Poate…

Cozile țopăiau de veselie, iar Deica știa că venise vremea marilor pregătiri: găleata de plajă, undița și cârligele de plastic se aflau meticulos aranjate într-o plasă de pânză cusută de bunica.
În a treia zi, bunica o îmbrăca în pantalonii pescărești și maieul alb – identic cu maieul bunicului.

-Când ajungem, să stai liniștită și să faci liniște, bine? îi spunea în zadar bunicul, că sperii peștii…
De ce să se fi speriat peștii? Deica n-avea de gând să le șoptească nimic.

Bunicul suspina zgomotos, așezând ”marele pescar” pe scăunelul din față al bicicletei. Porneau lin, pe drumul Buziașului, părăsind orașul, îndreptându-se înspre Boldur.

Drumul aluneca în paralel cu două șine de tren și, la fel ca în poveste, Deica trebuia să numere trei poduri mici de cale ferată pentru a o simți pe Cernabora la al patrulea.

Pentru că atunci când te apropii se simte mirosul pietrelor umede camuflate în verde.

Situată în valea ( mult spus) dintre două câmpii, Cernabora nu se simțea singură niciodată. O țineau de vorbă coloanele de sălcii pitice pline de mâțișoare, păsările, broaștele, hârciogii, cârtițele și reptilele mici și grăbite.

Malul pârâului mirosea a pământ reavăn și cozi alunecoase de pește. Cu toate astea, bunicul n-avea să vadă ”niciun picior” de pește la el în găleată. Nici în ziua aceea și nici în altele în care Deica era prezentă.

Judecata ei era imparțială:

Unii pești erau prea mici, așa că trebuiau aruncați înapoi. Alții erau prea mari, așa că trebuiau aruncați înapoi. La sprâncenele ridicate ale bunicului, Deica răspundea:
-Cineva trebuie să aibă grijă de cei mici…

După o ploaie zdravănă, Cernabora se umfla cu mândrie, iar Deica se bucura de bucuria peștilor, care aveau acum mai mult loc de joacă. Bucurie manifestată prin tumbe și rostogoliri pe malul pârâului, astfel că bunicului îi era imposibil să fie atent la pești. Aceștia îl jefuiau de pâine în cel mai batjocoritor fel, profitând cu nemernicie că el trebuia să vegheze asupra bombei cu ceas.
Bombă care ba descoperea un cuib de păsări și chiuia, ba vedea o șopârlă și chiuia, ba niște mormoloci de broască și…chiuia. De fapt, și când mușca din sandvich-ul cu brânză și roșii, Deica chiuia.
Peștii…chiuiau și ei fericiți la vederea atâtor bunătăți pe care pescarul-Moș Crăciun le oferea cu atâta generozitate.

-Na, ați prins ceva? îi întreba mereu bunica la întoarcere.

Bunicul bombănea ceva în barbă, îndreptându-se înspre balcon pentru a vedea reluarea meciului ”derbedeilor” care jucau din prost în și mai prost.

-Daaa! sărea Deica, un pește de 10 kilometri!
-10 kilometri? aplauda bunica mirându-se că maieul alb de dimineață era la fel de verde ca pantalonii.
Apoi privindu-l nedumerită pe bunicu.
Acesta își rotea privirea, indicând în găleată unicul pește lung de-o palmă care scăpase de inspecția Deicăi.
Și acela de plastic.

by -
0 616

povesti din copilarie

Cu părul plin de bucle albe, cu obrajii trandafirii ca o tartă cu mere și ochii azurii, bunica mică pare mereu ascunsă într-un tablou de unde zâmbește discret. Și misterios. Mai ales misterios.

– Ce faci, buni? o întrebam alaltăieri în șoaptă în timp ce mă așezam pe bancă, lângă ea.

Zâmbea luminos privind în sus:

– Iaca, tot mă uit la copacii ăștia dimprejur și nu-mi dau seama cum îi cheamă.

Erau arțari. Un pic ciudați pentru că erau mai mici decât arțarii din cartierul lugojan.

– Ah, nu-i nimic, i-am răspuns. Nici eu nu știu cum îi cheamă.

Nimeni nu știe de fapt.

– Dar sunt frumoși…

– E un parc frumos…

– E o zi frumoasă!

– Te-ai rătăcit? i-am smuls eu întrebarea, pe tonul cel mai firesc de pe planetă. Știi unde te afli?

Tactul – atât de caracteristic bunicii mele – nu este ceva ce mi-a alunecat în desaga genetică. Întrebările mele ori rămân în tăcere, ori se smulg în spirit de leucoplast.

– Ei, ei…își cuprinse bunica palmele, privindu-mă cu un aer aproape jignit.

Pentru că ea știa întotdeauna unde se afla, cum de o întrebam tocmai eu așa ceva? Și nu se rătăcise. Locurile din jur o făceau.

– Și blocurile astea roșii… par toate la fel, continua ea să se apere.

– Cam sunt, da… mă bucuram eu că o găsisem înainte să o găsească ai mei. Prea ocupați să sune pe la poliție și spitale și vecini.

– Au să mă închidă în casă și n-au să mă mai lase afară, își mușca ea buzele îngrijorată.

– Cam da…continuam eu rânjind la scenariul apocaliptic. Poți să uiți și de serialul tău corean…

Ea mă privea, încruntându-se în joacă. Așa cum face mereu când am obiceiul să o iau pe o miriște de povești.

– Și de la revista aia a ta – Formula AS, să-ți iei gândul…Adio mistere și enigme…

Părea așa de mică atunci când am luat-o în brațe. Ghemuită ca o vrăbiuță.

– Și… la colț cu tine! Azi mergi la culcare odată cu găinile, pe la ora 7. Fără desert, o făceam eu să-mi zâmbească de sub ochelari.

Zâmbea trist.

Cum pot unele zâmbete să strângă inimile așa?

– Să nu-i spui lu´ maică-ta că m-am rătăcit azi, se sprijini ea în baston, ridicându-se de lângă mine.

Și m-a lovit cel mai mândru sentiment de mândrie:

Bunica mea exploratoarea.

Bunica mea care se cățăra în vârf de arțari, ca să vadă cum bate vântul acolo sus.

Bunica mea care știa să se ascundă așa de bine, încât deportarea în Bărăgan trecuse pe lângă ea ca o aripă de rândunică.

Bunica mea care știa cum se numește fiecare copac, fiindcă era fată de horticultor.

Bunica mea: Premiul întâi din platină pentru cea mai bunică bunică din Univers.

– Știi ce? i-am zis.

– Ce?

– Hai să mai stăm un pic.

Un soare azuriu se scurse în privirea ei. Ca atunci când eu aveam vreo 8 ani minus și ea avea vreo 8 ani plus. Și ceasul meu indica 5 după-masa minus și ceasul ei – 9 jumate seara plus.

– Doar un piiiic, îngânam eu vechiul ton din copilărie.

O vrabie tristă se înveseli undeva, dincolo de mări și țări. Bunica mică se așeză înapoi lângă mine pe băncuță.

– E frumos în parcul ăsta…

– Da…și copacii sunt frumoși…

– E o zi frumoasă.

Era.