maxresdefault

Mă întreba deunăzi colega mea de birou, ce să facă pentru a-i fi pe plac si a-l cuceri pe noul burlac, proaspăt aterizat în birou, cu pieptul umflat ca un curcan și nări perfecte de prinț din poveste. Pentru că nu mă încăpățânasem niciodată să cuceresc pe cineva, i-am zis să fie ea însăși. De regulă, legea atracției e clară: funcționează sau nu.

– Ești o gâscă plicticoasă! mi-a replicat ea, în timp ce se balansa într-un unghi periculos pe scaun, tocmai când trecea prințul Nări-Perfecte.

Nările Perfecte sunt acelea care nu fâsâie, țiuie, fluieră sau se agață în muci atunci când stai pe lângă ele. Sunt cam ce sunt roțile de silicon pentru role. Mai mult, sunt cele care arată ca din profil chiar și când privești omul față în față. Ce mai! Colegei mele de birou i se cășunase pe nările omului și îl vedea într-o aură îngerească pe care noi, celelalte gâște plicticoase din jur- eu și vreo 4 colegi, nu o vedeam.

– Și ce frumos respiră, suspina ea cu romantism, nici nu-l auzi!
– Poate ca a murit între timp, încerca un coleg o glumă.

Și în timp ce noi ne hăhăiam prin birou, ea era toată ziua în sus și în jos că ce umblet, ce farmec, ce șolduri, ce brațe, ce păr de soldat tuns periuță și ce bine ar arăta el ducând gunoiul și dând cu aspiratorul prin casa ei. Pur și simplu nu întelegea cum de acel „Prinț de om” era încă burlac.

Si așa cum se întâmplă atunci când ai de-a face cu oameni repetitivi care ajung să enerveze zilnic pe toată lumea din jur, i-am propus între toți, mai mult din lehamite, să îi povestească toate aceste lucruri și LUI, nu numai nouă.

– N-avem subiecte în comun, se plângea ea.

Că noi suntem ingineri din biroul lui Betty cea urată, iar el – o frumusețe masculină de la marketing, bun de pus într-un anunț publicitar pentru chiloți. Unde vedea ea frumusețea masculină, ne scăpa tuturor. Omul era cât se putea de terestru. Era scund. Avea un început de chelie și, dupa cum se arcuiau butoanele de la cămașă, avea câțiva colăcei foarte prost ascunși. În plus, mergea ca un rățoi încruntat– de-aici poate alura de piept înfoiat curcănește.

– Suntem meniți să rămânem departe unul de celălalt, se jeluia ea ca-ntr- o poezie medievală.

După o săptămână, veste mare: El i-a zis „Ciao” în fața automatului de cafea.

– Știi tu, sfârâia colega mea din toate încheieturile, un Ciao din ăla nazal perfect. Apoi fremătând: Cred că l-am găsit.
– Pe cine?
– Pe EL, tu! El-ul meu!

El-ul ei, care habar nu avea de toată punerea în scenă a acelei telenovele, se plimba zilnic prin birou și prin sala de reuniuni, iar colega noastră, cea orb de înamorată nu mai prididea în a-i îndeplini mici favoruri pe care ea le vedea ca pe niste steaguri înfipte în drumul pentru cucerirea Everestului.

Dintr-o ingineră inteligentă și tăioasă se transformase într-o Bombonică hiperactivă, cu părul îndreptat în fiecare dimineață, cu buze țuguiate, care pregatea cafele, aranja cărți de strategii de vânzare pe rafturile din sala de reuniuni și zicea „Dadada” subțire (de trei ori) oricărei propuneri. Dupa o săptămână, ea, care râdea mereu de tocurile provocatoare (de spondiloză) ale colegelor din Departamentul de relatii cu publicul ajunsese să le poarte pe cele mai înalte, doar pentru că EL-ul ei se oprise într-o zi la taclale cu recepționista și îi admirase perechea nouă de sandale cu toc.

Și binențeles, noi, colegii ei de breaslă sufeream consecințele. Brusc voia flori prin tot biroul, o curățenie lucie și o cafetieră a departamentului, în locul automatului de pe hol. Când ne-a propus să ne aducem pantofii de atelier într-o plăsuță și să ne îmbrăcăm la costum, ca niște corporatiști sexi, am zis cu toții pas și i-am aruncat mușcata în tomberon – nu atât în semn de protest, ci pentru că începuse să atragă niște păduchi roșii.

– Cum crezi că mi-ar sta blondă? m-a întrebat ea în zilele următoare.

Nu știam. Mai mult: nu întelegeam de ce mă întreba pe mine. În materie de modă și look am mers dintotdeauna pe calea leneșului înțolit cu materiale care să îi evite orice disconfort fizic. Colega mea era brunetă natural, iar o asemenea schimbare de look ar fi condamnat-o pe vecie vizitelor periodice la coafor. Am întrebat-o de ce.

– Pentru El! Am să-l fac să mă scoată vineri la cinema și la cină și vreau să fiu blonda lui.

De ce ar fi vrut o tipă arătoasă, deșteaptă și sigură pe deciziile ei să fie blonda cuiva, de ce atâta trudă și osteneală pentru un teatru care ar fi ieșit la iveală mai devreme sau mai tarziu, părăsea sfera mea de înțelegere. Am încercat să îi spun că nu putem idealiza oamenii așa. Nu putem țese o poveste în jurul lor și apoi umple golurile pe care nu le cunoaștem cu invenții din imaginația personală, dar vorbeam cu pereții.

În sfârșit, Prințul cu Nări Perfecte, făcuse mișcarea mult așteptată, iar colega mea, după săptămâni de căzneală, se simțea pe culmile Everestului: obosită și fără oxigen. După atâta efort, tot ce voia era să stea acasă și să doarmă pe canapea în fața unui serial de pe Netflix, dar el o invitase la cinema, asa ca trebuia sa meargă.

– Si ce film a fost?
– 50 Shades…

Era un film prost, bazat pe cea mai prost scrisă carte din Univers. Dacă acest film nu desparte o pereche, nu știu ce ar putea să o facă.

În ziua următoare, fără tocuri proeminente, cu buclele-i brunete și încâlcite, purtând nonșalant tricoul de atelier, colega noastră reveni printre muritorii de rând, lăsându-și fluturașii înamorați în lumea celor drepți.

Zece minute mai târziu, El-ul ei apăru în ușă complet răvășit. Nasul lui perfect era acum roșu, iar sub ochi, cearcănele unei gripe zemoase i se înfiripau implacabil. Când strănuta, ușa biroului se zguduia din balamale, iar puținele vrăbii aflate pe copacul de lângă geamul lui zburau speriate în toate direcțiile.

Colega mea îl privea acum cu răceală. Prințul Nări-Perfecte se lovise de omul real care bolea a gripă în biroul vecin, iar imaginea ideală se sfărâmă în bucăți:

– Și e destul de scund, ne explica ea, în timp ce scotea la tomberon restul mușcatelor infestate cu păduchi roșii.
– Și cam chel…

Îi observase chelia după un strănut.

Și nu reușise să înțeleagă nimic din film din cauza fonfăielilor și râcâielilor lui din gât. Și oricum nu era nimic de înțeles, pentru că filmul se voia senzual și tabu, dar era o porcărie.

Și cum de nu-i observase colăceii de sub cămașă?

Be Sociable, Share!
VânturăLume
Pentru că cea mai mare drumeție este cea din noi

NO COMMENTS

Leave a Reply