vanturalume copilarie

Ești mic și plin de viață. Parcă e prea multă și de aceea ai nevoie să te miști constant. Să urci scările în fugă. Să cobori de la etajul 4 pe balustradă. Să joci prinsa, scunsa, rațele și vânătorii, coarda și elasticul – toate deodată.

Îi spui râzand: „Da,da,da!” bunicii, când te întreabă dacă ai să-ți aduci aminte de restul pe care trebuie să-l primești de la vânzătoare și uiți în secunda în care ai ieșit pe ușă.

Și chiar dacă abia ajungi cu nasul la tejgheaua de la alimentară, strigi tare după o pâine proaspătă și mare, așa cum te-a învățat bunica, și primești niște buline metalice și un corn cu mac în plus. Prima dilemă, rezolvată ușor: arunci bulinele de metal și mănânci cornul, după care te întorci acasă țopăind într-un picior, cu dinții înnegriți de mac.

Lumea ta nu e încă pironită în cifre și explicații riguroase, doar în credința oarbă că lucrurile vor ieși bine.

Te trezești când răsare soarele și adormi cu poveștile bunicii. Acesta e timpul tău. În rest, nu știi ce e un rest. Nu e timp în tine pentru resturi. Nu încă.

– Mai încet! te mustră cei mari câteodată, dar nu știi ce înseamnă „mai încet”. Nu înțelegi ce înseamnă să mergi frumos pe stradă. Nu cunoști cuvântul plimbare. Nu știi de ce nu poți vorbi în timpul mesei, când se pot inventa cele mai grozave povești științifico-fantastice în supa cu teiței din farfurie și nu te prinzi de ce nu e frumos să îți pendulezi picioarele în timpul mesei sau să râgăi în public. Nu știi să fii altfel decât ești deja.

Adulții sunt pentru tine cel mai grozav mister. Ei știu totul. Până și cum să pară ceva ce nu sunt. Va trece mult timp până să îți dai seama că, în fond, nu știu nimic.

Dar tu ești încă mic și vrei să crești mare cât mai repede. Să fii și tu ca ei. Să afli cheia tuturor misterelor. Să ieși din casă fără să ceri voie. Să nu te murdărești! Ce minune să fii mare și curat! Tu ești mic și murdar. Doar așa știi să te joci. Și când e să cazi, cazi. Când e să-ți înverzești genunchii, îi înverzești. Râzi când ești fericit și plângi când lumea doare prea tare.

Bălțile de pe șosea par să aibă o predilecție pentru pantalonii tăi recent spălați, iar praful se lipește de tine orice-ai face. Pentru că ai un trup prea mic, cu prea multă viață nouă în el. Și prea limpede. Oricât praf s-ar lipi de tine, ochii tăi sunt limpezi mereu.

Cât de întunecați sunt, uneori, adulții în toată curățenia lor. Și cât de grei.

Trupul tău e atât de ușor.

Cu anii, prima tristețe îl face mai greu. Prima nostalgie. Prima iubire. Regretele. Încruntările. Afli că genunchii juliți nu dureau așa de tare, cum doare lumea, odată cu trecerea anilor. Și pentru că e mai greu, pașii se încetinesc.

Așa cum afli răspunsul la întrebarea cu plimbarea, le afli pe celelalte. Eviți să cobori pe balustradă de la etajul 4. Începe să-ți pese de gura lumii. Când ești mare, dintr-un motiv misterios, lucrurile încep să ți se pară absurde. Prinsa ți se pare ridicolă. Rațele și vânătorii – fără sens. Exista o vreme când scunsa era o urmărire pe viață și pe moarte într-o junglă columbiană. De la un timp devine monotonă și plictisitoare. O imitație. Adulți imitând copilăria. Nu e joacă atunci când te joci și știi că te joci. Nu e joacă atunci când faci bășcălie de ea. Când încetezi să mai înveți din ea. Joaca de până atunci nu mai are sens. Alte jocuri încep să aibă.

– Nu mai ești copil, insistă cei mari din jur, dar ceva te face să nu-i mai crezi. Îți dai seama că, oricât ai crește, ești același copil, doar că în haine scrobite, care a învățat să se ascundă mai bine în acest joc de-a v-ați ascuns, pe care îl jucăm noi, oamenii mari.

Și-atunci se întâmplă ce e menit să se întâmple: momentul în care toate statuile cad. Toate modelele. Poate să fie doar un spațiu tastat, momentul în care îți dai seama că singurul pe care îl poți modela ești tu însuți. Singurul model real din lumea ta ești tu.

Și-atunci, totul se schimbă. Și de-abia atunci, totul începe.

Be Sociable, Share!
Andreea
A terminat facultatea de automatică și calculatoare din Timișoara și de-atunci are lipită eticheta de inginer. Se crede însă, ca oricine, mult mai mult decât atât. Crede că o bucată de carton dichisit nu poate spune cine suntem, așa cum nu poate așeza un punct final în înțelegerea deplină a Universului din jur și din noi.

SIMILAR ARTICLES

0 1284
quino viata traita invers

0 754

NO COMMENTS

Leave a Reply