„A digital hoarder, also known as an e-hoarder, is someone who excessively collects and stores large quantities of data into their devices. These would include songs, movies, software, pictures, emails, and everything else that can be obtained, uploaded, and stored in cyberspace.” (sursa)

tezaurizare digitala

Am dat recent peste articolul ăsta care m-a pus puțin pe gânduri. Generația asta nouă, din care face parte și Ionică hipsterul, este o generație a adunătorilor/strângătorilor de nimicuri digitale. Vezi ceva ce-ți place, pac! Ctrl+D. N-ai timp să citești ceva despre care nici nu știi dacă merită, dar hey, pac! Ctrl+D. Dacă trag un ochi peste bookmark-urile mele, adică semnele digitale de carte, am să văd o adunătură de chestii aflate mai mult sau mai puțin în legătură, mai mult sau mai puțin scanate sau citite. Doar sunt acolo, pentru orice eventualitate.

Câți dintre noi nu și-au luat peste picior, cel puțin o dată, mătușa, bunica sau verișorul, toți adunători de lucruri mai mult sau mai puțin utile, mai mult sau mai puțin estetice, mai multe sau mai puține, de obicei mai multe?

Chit că vorbim despre o adunătură zdravănă de haine de la mâna a doua (sau a zecea), de colecția de șuruburi-în-caz-de-ceva care zace în cele 5 din 6 sertare din bucătărie, zecile de plicuri de budincă sau ciocolată expirată ascunse prin șpaiț, miile de Formula AS adunate de-a lungul timpului (nu de alta, dar e plină de sfaturi și rețete în caz de urgență), cadourile din copilărie strânse și păstrate din nostalgie, borcanele goale și prăfuite numai bune de pus dulceață sau murături într-un viitor nedeterminat, bibelouri, hârtiuțe, chitanțe, pisici, facturi, electrocasnice stricate, cutii și cutiuțe pline de nimicuri, pungi sau saci, toate acestea ocupă un loc important în multe vieți și în multe case.

La propriu. Blochează trecerea, ascund o locuință și scot în evidență un sentiment de „acasă” forțat, prăfuit și greoi. Pentru că, să fim serioși, oricât de mult ne atrag, uneori, căsuțele vechi și numai bune de explorat, nu-i de locuit în așa ceva, doar de scormonit după antichități și amintiri.

E drept, desktop-ul lui Ionică s-ar putea să fie gol, însă ce se întâmplă înăuntrul fișierelor și dosarelor lui, nici măcar el nu știe. Știe doar că s-ar putea să-i trebuiască la o adică. Sau s-ar putea să nu. S-ar putea să îi transmită informații pe care să le rețină sau s-ar putea să-i ocupe o după-amiază plicticoasă la job.

De fapt, lui Ionică-i este teamă că s-ar putea să piardă ceva, o bucățică mică de informație, că alții s-ar putea să știe mai multe decât el, că s-ar putea să piardă șansa la o aprofundare a tot ceea ce știe sau crede. Într-adevăr, generația lui Ionică este autosuficientă. Crede că-i autosuficientă.

Smulge-i lui Ionică telefonul din mână și privează-l de internet, să vezi atunci autosuficiență, nu glumă. Stephen Hawking știe mai multe decât el pentru că altă treabă n-are decât să învețe cum să știe, ce să știe și care-i treaba cu Universul ăsta. Noi, eu, tu, Ionică, restul lumii care știm să ne folosim fizicul, ne înghiontim la coadă la covrigi și protestăm că Robu nu ne dă voie să ne cărăm cu bicicleta pe pietonală, boo-hoo!

FYI, PIETONÁL, -Ă, pietonali, -e, adj. Al pietonilor. [Pr.: pi-e-] – Pieton + suf. -al.;
PIETÓN, pietoni, s. m. Persoană care umblă pe jos pe o arteră (cu trotuare) străbătută de vehicule. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piéton;
BICICLÉTĂ, biciclete, s. f. Vehicul cu două roți, pus în mișcare prin două pedale acționate cu picioarele și folosit, de obicei, pentru transportul unei singure persoane.

Străbunii noștri mai mari decât noi cu vreo două decenii, așa cum e și mătușa Erica, adună, adună și iar adună, iar noi, ăștia tineri care nu știm nimic (vorba bunicii mele), ne batem joc de ei că ce „hordări” sunt babalâcii ăștia.

Într-adevăr, nu știm că suntem și noi niște hordări. Adunăm și noi branduri care mai de care, adunăm filme, muzică, jocuri, gadget-uri, salvăm mii de chestii în bookmarks, colecționăm poze cu noi sau cu alții, adunăm tot felul de documente în drive și să nu uităm că utorrent-ul nu stă acolo degeaba, iar dacă nu mai avem spațiu, există jos la magazin de vânzare. Simplu.

Atunci când există o tendință de a colecta și păstra informații, problema constă în gestionarea acestor informații, care ocupă atât de mult timp în viața de zi cu zi, încât neglijezi alte responsabilități. (Linda Samuels)

Cum spune și duduia asta în articolul de care am amintit mai sus, cunoștințele de bază într-ale calculatoarelor și dispozitivelor mobile facilitează instincul ăsta de „tezaurizare digitală”, vorba aia. E bine că avem acces la atâta informație. Mai rău e că nu știm ce să facem cu ea, așa că o adunăm la grămadă. Să fie. Pentru nepoții și nepoții nepoților noștri.

Dacă unii dintre noi, the digital hoarders, n-am fost capabili să devenim oameni de știință, pictori, arhitecți sau vânzători de dulceață făcută-n casă, să le punem urmașilor noști la dispoziție informația pe care noi ne-am chinuit să o adunăm. Să știe ei. Să facă ei. Noi pentru ei adunăm, pentru ei ne documentăm atâta. Dacă am o problemă cu asta? Aceeași Mărie cu altă pălărie. Cheers to that!

 
imagine via

Be Sociable, Share!
Alis M.
Este expertă în arta procrastinării și specialistă în așteptarea Inspirației, are carnet de șofer, categoria Pisică, este content manager în cadrul Asociației Scriitorilor în Zațul de Cafea, iar timpul liber și-l petrece împachetând fum și salvând balenele de la înec. Are capul în nori și picioarele bine înfipte în bocanci. Când va fi mare, Alis vrea să devină fotoliu.

NO COMMENTS

Leave a Reply